Agentul diplomatic al României la Berlin, Gh. Vârnav-Liteanu, îl înștiința, la 7 februarie 1880, pe Vasile Boerescu, ministrul Afacerilor Străine de la București că, în urmă cu trei zile, cancelarul Otto von Bismarck anunţase guvernele de la Londra şi Paris despre faptul că era dispus să recunoască independenţa României.
Bismarck luase decizia în urma asumării angajamentelor privind acordarea cetăţeniei române populaţiei evreieşti imigrate în România, prin modificarea articolului 7 al Constituţiei de la 1866, şi răscumpărarea de către statul român a căii ferate Roman-Vârciorova de la consorţiul german Strousber.
Autorităţile de la Londra şi Paris au răspuns că erau de acord cu respectivul act politic, cu amendamentul că trebuia dat mai întâi un răspuns la circulara guvernului român, referitoare la aplicarea prevederilor Tratatului de la Berlin.
Cu redactarea acestuia a fost însărcinat ministrul de externe al Franţei, Charles de Freycinet.
În ziua respectivă, lordul Lyons, ambasadorul Marii Britanii la Paris, îi remise şefului diplomaţiei franceze o notă în care se arăta:
„Lordul Salisbury doreşte să-l consulte pe domnul de Freycinet în problema recunoaşterii României...
După părerea sa nu există nici un avantaj în a amâna mai mult această recunoaştere, fiind dispus în acelaşi timp să transmită guvernului român nota oficială în care să constate că modificarea adusă legislaţiei sale a fost acceptată cu deplină încredere” şi că „printr-o aplicare „liberală” a acestei legi, el se va conforma exact spiritului Tratatului de la Berlin”.
Conformându-se instrucţiunilor primite, după remiterea depeşei, în după-amiaza aceleiaşi zile, lordul Lyons s-a prezentat într-o nouă audienţă la Freycinet, care i-a comunicat că pregătise un proiect de notă pe care reprezentanţii diplomatici ai Angliei, Franţei şi Germaniei la Bucureşti urmau să o înainteze guvernului român, având grijă să-i înmâneze un exemplar destinat lordului Robert Cecil Salisbury şi asigurându-l că şi ambasadorul german în capitala Franţei va primi neîntârziat unul.
Secretarul de stat la Foreign Office i-a trimis o copie a proiectului şi ambasadorului Regatului Unit la Berlin, lordul Odo Russell, exprimându-şi pe această cale speranţa că textul în cauză va beneficia de „aprobarea guvernului german”.
La 11 februarie 1880, lordul Salisbury l-a informat pe consulul general al Marii Britanii la Bucureşti, William Arthur White, despre acceptarea de către guvernul englez a propunerii franceze de recunoaştere a independenţei României, „cerându-i ca împreună cu omologii lui german şi francez să prezinte note de recunoaştere identice, la data propusă de guvernul francez, 20 februarie 1880”.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric
Recomandările noastre
