Să vă explic, dragii mei, de ce se află aşezată acolo, la loc de mare cinste, printre osemintele celor jertfiţi în luptă.

Măriuca trăia în satul Răzoare, la casa bunicului ei, Ion Zaharia. Frontul a ajuns în dreptul satului lor şi acolo se dădea o cumplită bătălie între armata română şi cea germană.

S-a întâmplat ca soldaţii români să instaleze un post de observaţie tocmai în nucul cel înalt şi stufos din livada lui Moş Zaharia.

Dar nemții au început să bombardeze nucul știind ca de acolo vin informații prețioase și un glonte a nimerit pe sergentul român care transmitea coordonatele dușmanilor.

Atunci, Măriuca s-a urcat în nuc printre crengile rupte; urmărea mişcările duşmanilor şi-i anunța pe cei de jos: „Să tragă mai la dreapta!… Aşa… acum e bine!”.

La câteva sute de metri de nucul Măriucăi, nemţi s-au oprit, loviți de artileria noastră. În momentul acela, românii au pornit contraatacul. Fremătând de bucurie, fetiţa striga de bucurie.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric