Într-un articol pe ”inPolitics” este prezentată o așa zisă analiză pe alocuri de-a dreptul delirantă! – semnată Mariana Prysiazhniuk, în care pe site-ul NewGeopolitics doamna ””comentează a problematica privind drepturile minorităților naționale din Ucraina, care a făcut să curgă multă cerneală în presa ultimelor săptămîni, la noi.

”Organismul” mai amintește cum tema a fost generos preluată de posturile românești România TV și Antena 3/CNN, Realitatea Plus, la care se adaugă și site-uri deschis pro-Moscova și nu este un secret în România că aceste mass-media rămân lideri în încălcarea legislației audiovizuale, mai punctează NewsGeopolitics, ONG-asociat cu mai multe organisme românești, conform siteului oficial. Spațiul informativ românesc e suspus atacurilor informative rusești, iar unele canale de televiziune care au fost acuzate în mod repetat că răspândesc propaganda rusă au lansat o altă campanie anti-ucraineană. Motiv pentru care e cazul să intervină în problemă procurorul general european Laura Kovesi, este de părere The New Geopolitics Research Network, declarat independent și specializat în analize geopolitice”. Pe de altă parte, niște domni neterminați fac liste de așa-zis putiniști și antivaxxeri. Mi se pare că trăim într-o lume nebună, complet. A imagina un om sănătos care să fie de partea lui Vladimir Putin, mi se pare ea însăși o nebunie clară.  Mai ales într-o țară precum România, unde de-a lungul istoriei regăsim un sentiment profund antirusesc care merge din generație în generație. Pare că trăim într-o lume al cărei bun simț elementar începe să dispară. O lume a nebuniei, asemănătoare cu cea descrisă de Elias Canetti în mai toată opera sa, dar cu precădere în celebrul roman ”Orbirea”. ”Romanul lui Canetti, îşi trage seva şi din realitatea vremii aceleia, stăpînită, și ea, de nebunie. Cu adăugirea că ceeace trăim noi astăzi, pare că au trăit popoarele și atunci. Între 1914 şi 1918 are loc prima conflagraţie mondială, cea care a pecetluit moartea unei epoci. În 1933, studenţii şi naţional-socialiştii ardeau în Piaţa Operei din Berlin cărţile „rău famate”, un alt „moment al focului” care prevestea arderea de mai târziu a fiinţelor umane. Încet, încet, și în lumea în care trăim agenții sorosiști - neo-sexo marxiști încep să construiască liste cu cărți incorecte politic, dramaturgi, poeți, scriitori, muzicieni, care ar trebui scoși din Marea Literatură Mondială. Porobabil că următorul pas va fi incendierea și interzicerea acestor cărți/opere.  Focul ocupă, de altfel, un loc aparte în textele lui Canetti. ”Orbirea” se termină cu un incendiu, un final apocaliptic în care dispar deopotrivă omul şi cartea – un roman premonitoriu, în care nebunia ocupă un loc de seamă. Lumea apare, aşadar, ca loc deplin al nebuniei, unde totul pare a se grăbi înspre un final fatal – destinul maselor, fenomen descris într-un eseu,  tot al lui, numit ”Masele şi puterea”. În Orbirea, cultura reprezintă „o centură de fortificaţii a individului împotriva masei din el însuşi”. „Aşa numita luptă pentru viaţă o ducem, nici mai mult, nici mai puţin decât pentru foame şi dragoste, pentru uciderea masei din noi. Uneori, ea devine atât de puternică, încât îl constrânge pe individ la acţiuni dezinteresate sau chiar contrare interesului său. «Omenirea» exista ca masă cu mult înainte de a fi fost inventată şi diluată noţional. Ea clocoteşte în noi toţi ca un animal înspăimântător, sălbatic, plin de vlagă şi fierbinte, foarte adânc, mult mai adânc decât numele. Nu ştim nimic despre omenire; încă trăim ca nişte presupuşi indivizi. Uneori ne cuprinde masa, ca o furtună zgomotoasă, ca un singur ocean ce vuieşte, şi în care fiecare picătură trăieşte şi vrea acelaşi lucru… În amintire nu realizăm că am fost cândva atât de mulţi şi de mari şi de uniţi”. Despre  Elias Canetti  vorbește destul de clar și Jean Baudrillard. Adică  despre drumul umanităţii spre implozie, amintind  de  Canetti în contextul unui prag pre-apocaliptic, punctul dincolo de care nu există întoarcere (le point de non-retour), care, după cum se vede cu ochiul liber, ne pregătim să-l depășim, cu zîmbetul pe buze: ”un cîntec vesel să cântăm” - spunem, iar sub ochii noștri moare întreaga Lume pe care am iubit-o… Sunt deja ani, de cînd Baudrillard a a spus că ideea  posibilității ca Apocalipsa să fie în curs, ceeace ni se relevă acum, cu asupra de măsură. Pentru minţile noastre obişnuite cu comoditatea, adică să clasifice lucrurile fiecare în cutiuța lui, panica ce ne cuprinde atunci când dăm de asemenea nebunie este uriașă, drept care e mai simplu să fefuzăm să credem ceeace vedem. Să alegem să credem minciunile care ni se spun, doar fiindcă acestea ne sugerează că suntem de partea bună, și că totul va fi bine, dacă îi credem pe ei. Pe ”oficiali”. Recitind, acum cartea cred că este cum nu se poate mai clar: în fața noastră se dedau unui spectacol abject niște neterminați a căror suferinţă constă în constatarea că ei nu sunt altceva decât  întruparea unor invizibile infirmităţi sufletești și intelectuale.  Orbirea nu este propriu-zis un roman despre prostie, dar Canetti, deși avea doar 26 de ani, o descrie într-un mod cât se poate de clar pentru oricine oricine o citește. Este vorba aici despre efectele devastatoare pe care bolile personalităţii umane ”umflate” de prostia crasă le au asupra destinelor proprii şi, ceeace este mai trist, ale altora. A fi orb înseamnă a nu înţelege, a pluti, prostit peste sensul  lucrurilor, dintr-o inadecvare care ar trebui să-i uluiască pe cei care îi cad victimă. Numai că neştiutorul rătăceşte dement, fără cunoştinţa nepriceperii  și handicapurilor sufletești, etice și intelectuale, despre care Canetti ne vorbea acum multă vreme, fără menajamente şi fără complezenţă. Orbirea este unicul roman al lui Elias Canetti. O carte, așa cum mărturisește însuși autorul,  pornită de la imaginea unui bătrân care își dă foc în bibliotecă. Aceeași  imagine a scenei din ”Numele trandafirului” al lui Umberto Eco, unde Jorge nu numai că arde cărțile abației din Melk, ci  chiar înghite paginile otrăvite din ultimul exemplar al cărții lui Artistotel despre comedie… Canetti avea un plan: scrierea unei comedii umane a nebuniei, “o comedie a nenorocirii” cum ar spune Beckett. dar, iată că acest plan al marelui scriitor își scrie pagină după pagină în viața noastră reală. Cît espre Bekett, ce să mai sunem? În Olanda, zilele trecute, un spectacol cu piesa ”Așteptându-l pe Godot ”a fost anulat pentru că piesa are doar roluri de bărbați, iar la casting au fost chemați doar actori, fiind considerat discriminare. Managementul teatrului a considerat că nu este respectată egalitatea de șanse. Regizorul Oisín Moyne care ar fi urmat sa monteze acest spectacol  al lui Samuel Beckett a refuzat, - cinste lui! - discuțiile pe care le-a considerat totalmente absurde și nu a vrut să mai lucreze în acel teatru, la centrul cultural studențesc Usva al Universității din Groningen al cărui director a afirmat că  piesa lui Bekett este contrară politicii de incluziune a universitatii. Într-o lume în care se fac eforturi considerabile să ni se demonstreze că albul e negru și negrul alb, nu ne rămâne deci, decît să urmăm motto-ul  atribuit lui Balduin al IV  lea al Ierusalimului, motto confirmat în 1810 în  Apologii, V, XXI (1810) de Antoine-Pierre Dutramblay,  descendent al lui Jean de La Fontaine. ”Fă ce trebuie, fie ce-o fi!” Chiar dacă nu putem stăpâni toate consecințele acțiunii noastre,  nu putem să ne gîndim că lucrurile vor merge spre adevăr și spre bine.