Sursă: Cateyeperspective | Dreamstime.com
S-a zis cu reorientarea Americii din Atlantic în regiunea indo-pacifică. Cerând concesii care au șocat Europa dezbinată și dezorientată, președintele rus Vladimir Putin a unit Vestul în spatele conducerii americane. Au trecut ani de când o asemenea propoziție putea fi așternută pe hârtie fără a pufni în râs. Rusia a făcut să se materializeze un lucru de care se teme - un Occident care etalează ceva ce aduce a fermitate. Drept urmare, președintele american Joe Biden s-a trezit acum în prima linie a frontului în două potențiale războaie reci, unul în Europa de Est, altul în Marea Chinei de Sud.
Nu e scenariul cu care plănuia Biden să lucreze. El și-a obținut funcția promițând să reorienteze politica externă către est. Firește că le-a spus tot ceea ce se cerea spus partenerilor europeni ai SUA, care s-au simțit ușurați să fie tratați din nou ca prieteni, după patru ani de dispreț din partea fostului președinte Donald Trump. Însă ei aveau să afle curând că prin sintagma „America s-a întors” Biden înțelegea altceva decât își doreau ei. Destul de similar cu Trump, Biden era concentrat pe China. Spre deosebire de Trump, el voia ca Europa să-l ajute în acest nou demers din regiunea indo-pacifică. Neplăcuta trezire la realitate a Europei a început vara trecută, când SUA s-au retras intempestiv din Afganistan, fără acordul aliaților din NATO. La fel ca acum dispăruta Armată Națională Afgană, partenerii din NATO ai SUA se bazau pe sprijinul aerian și logistic american pentru a putea opera în Afganistan. Concluzia lor a fost că, în ciuda retoricii călduroase, lui Biden nu-i prea pasă de opinia lor. Dezastrul care a rezultat la Kabul i-a lăsat pe toți plini de vânătăi.
Iar Biden și-a agravat păcatul când nu i-a avertizat pe francezi despre noul acord privind submarinele nucleare între Australia, Regatul Unit și SUA (AUKUS), încheiat la numai câteva zile după ce talibanii recuceriseră Afganistanul. Dacă a existat vreodată un moment potrivit pentru ca Moscova să exploateze dezbinarea Vestului, atunci acela a fost. Însă Putin și-a supralicitat cartea. Spre deosebire de vară, demnitarii americani îi consultă și îi ascultă acum cu sârguință pe omologii lor europeni.
Biden se confruntă în prezent cu două probleme urgente. Prima este aceea de a-i oferi lui Putin o cale de a bate în retragere fără să-și șifoneze imaginea. Alternativa ar fi un conflict în Ucraina care ar putea umbri atrocitățile petrecute în Balcani în anii '90. Cu 40 de milioane de locuitori, din care cei mai mulți doresc aderarea la NATO, Ucraina e departe de a fi Bosnia ori Croația. Are un teritoriu dublu față de al Germaniei și o populație mai numeroasă ca a Poloniei. O comparație mai potrivită ar fi cu Războiul Civil din Spania din anii '30, în care puterile externe, fasciste și comuniste deopotrivă, s-au folosit de intermediari pentru a se ataca reciproc. Până și Putin s-ar cutremura în fața unei asemenea perspective.
Aici va fi pusă la încercare creativitatea diplomatică a lui Biden, iar rezultatul ar putea lăsa de dorit. Dacă într-adevăr Beijingul reprezintă provocarea strategică primordială pentru SUA, după cum afirmă consensul de la Washington, atunci Biden va trebui să găsească în cele din urmă o cale de a disloca Rusia din îmbrățișarea Chinei. Retorica existențială privind o bătălie globală între democrație și autocrație nu va face altceva decât să apropie Moscova de Beijing. Îi va neliniști totodată pe mulți dintre aliații europeni pe care Biden tocmai i-a liniștit. Unii dintre ei nu se simt în largul lor cu o retorică despre lupta maniheistă dintre lumină și întuneric.
Și nici măcar nu e ca și cum Ucraina ar fi vreo democrație-model. Conform organizației Freedom House, cu sediul la Washington, Ucraina e doar „parțial liberă”, fiind punctată considerabil mai slab decât „democrația iliberală” a Ungariei sau alte regimuri imperfecte precum cele din Serbia, Columbia și Sierra Leone. Ucraina e clasată un pic sub India, pe care administrația Biden o proslăvește pretutindeni drept o redută a democrației în calea autoritarismului chinez. Dacă Biden chiar va adopta acest etalon, atunci politica lui externă va fi marcată de confuzie și acuzații de ipocrizie. Limbajul ales de el îndepărtează totodată aliați relativ de încredere precum Singapore și Emiratele Arabe Unite - țări de care America are nevoie în tabăra ei.
Criza din Europa îi oferă lui Biden o scăpare clarificatoare din capcana retorică pe care el singur și-a întins-o. Principiul aflat în joc în Ucraina e suveranitatea. Frontiera ei nu ar trebui să fie cu nimic mai puțin inviolabilă dacă ea și-ar schimba sistemul politic. Evident că lumea ar fi mai bună dacă democrația ar înflori pretutindeni. Însă America ar fi trebuit să învețe din istoria recentă cât de riscant este să-ți proclami drept misiune libertatea universală. Pe de altă parte, cu greu găsești pe cineva care să conteste sanctitatea frontierelor. Amenințând suveranitatea Ucrainei, Moscova a realizat ceva ce Biden nu ar fi putut să facă de unul singur: a unit Occidentul. Fapt ce-i conferă lui Biden un avantaj care nu ar trebui irosit.
Recomandările noastre
