Adrian Georgescu: "Intrarea în parcarea etajată a magazinului Unirea este atât de ascunsă, încât doar norocoşii şi membrii Frăţiei Secrete Rutiere o nimeresc."
Dacă ocoleşti un mic cartier şi te strecori printr-un labirint de străduţe unde e musai să rabatezi oglinda retrovizoare laterală, ajungi la intrarea meschină şi chinuită a parcării.
Cât timp eşti în maşină, totul e OK. Eşti dirijat prin săgeţi şi indicatoare luminoase, pentru că adevăratul client e automobilul, de vreme ce staţionarea lui se plăteşte. Cum te dai jos din maşină, aluneci dezorientat de-a lungul zidurilor şi deja nu mai cauţi o cale de intrare în magazin, ci o cale de ieşire din parcare. Într-un târziu, descoperi o uşă discretă de ascensor.
Dacă aţi jucat jocuri pe calculator gen „Wolfenstein“ sau „Doom“, vă este familiar decorul următor. Sunt coridoare înguste şi lungi, luminate sau nu, care unesc săli cu diferite destinaţii. Când există săgeţi, ele îţi indică doar următorul popas, deşi ar fi mai potrivit un marcaj turistic, ca pe munte. Poate că dacă aş fi rotit capul unui manechin de plastic, o uşă secretă s-ar fi deschis, dar nu mi-am asumat riscul. Am ajuns într-un alt lift, în care cele şase butoane aveau lângă ele bileţele scrise de mână, cu destinaţiile de la fiecare etaj. Cum aveam treabă la etajul 4, am ales sala de gimnastică. Acolo, imediat cum am părăsit liftul, la nici un metru în lateral, trei fete pedalau de zor la nişte biciclete, din fericire fixe.
O recepţioneră amabilă m-a îndrumat către zona restaurantelor, unde, după alte 17 minute de explorări, am ajuns. Întoarcerea a fost mai grea, întrucât am ales varianta scărilor. Becul de la etajul 2, unicul care funcţiona, beneficiind de tehnologia modernă a senzorului de prezenţă, s-a stins, nu înainte să observ că treptele erau aşa cum le lăsase constructorul, cu câteva mustăţi de armătură mijind pe sub dalele de beton.
Cred că şerpaş în „Unirea“ este o meserie de viitor. Să întâmpini lumea în parcare cu oferte. „Pentru 5 lei, vă scot pe cel mai scurt drum la Steilmann“. „Cu numai 2 lei, cumpăraţi o hartă piraterească având marcate toate fast-foodurile“.
Am petrecut apoi 40 de minute în maşină pe versantul spiralat al coborârii, pentru că ploaia blocase senzorul barierei. Tariful de parcare este de 1,5 lei pe jumătate de oră, dar credeţi-mă, merită! Ce Indiana Jones, ce „Călătorie spre centrul Pământului“, ce „Codul lui Da Vinci“! Japonezii ar plăti greutatea lor în aur pentru o asemenea aventură.
Articolul integral pe www.adriangeorgescu.ro
Recomandările noastre
