A murit Măcelarul din Bosnia, Ratko Mladic. Istoria unui ofițer iugoslav comunist, devenit un simbol al sârbilor

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Ratko Mladic, fostul comandant al armatei sârbilor bosniaci, condamnat definitiv la închisoare pe viață pentru genocid, crime împotriva umanității și crime de război, a murit la 84 de ani. A stat într-un spital al centrului de detenție al Națiunilor Unite de la Haga.

Biografia sa traversează întreaga tragedie iugoslavă: copilul unui partizan ucis în al Doilea Război Mondial, ofițerul format în armata comunistă a lui Tito, generalul naționalist al războiului din Bosnia, fugarul protejat timp de 16 ani și, în cele din urmă, condamnatul pentru genocidul de la Srebrenica.

Mladic își petrecuse ultimii 15 ani în detenție la Tribunalul Internațional. În momentul morții încă aștepta desemnarea statului în care urma să execute restul pedepsei pe viață, sentință pronunțată în 2017 și confirmată definitiv în 2021.

Moartea sa închide o biografie, nu și dosarul istoric al războaielor care au distrus Iugoslavia.

Ratko Mladic la procesul din 2021. sursa: ONU

Ratko Mladic, copilul unui război

Ratko Mladic s-a născut la 12 martie 1942, în satul Božanovići, lângă Kalinovik, în Bosnia și Herțegovina. Regiunea făcea atunci parte din Statul Independent Croat, regim-satelit al Germaniei naziste și Italiei fasciste, condus de mișcarea ustașă.

Tatăl său, Neđa Mladić, era partizan comunist și a fost ucis în 1945, pe când Ratko avea numai trei ani. Copilăria fără tată, într-o comunitate sârbă care păstra memoria masacrelor comise de ustași, avea să fie invocată ulterior pentru explicarea obsesiilor sale istorice.

Această biografie familială nu conducea inevitabil spre naționalismul violent. Dimpotrivă, tânărul Mladic a ales instituția care trebuia să depășească diviziunile etnice: Armata Populară Iugoslavă, JNA.

Iugoslavia lui Tito

Iugoslavia lui Josip Broz Tito fusese reconstruită după 1945 în jurul unei formule oficiale, „frăție și unitate”, care urmărea să țină împreună sârbi, croați, sloveni, bosniaci musulmani, macedoneni, muntenegreni și celelalte comunități ale federației.

JNA nu era doar o armată, ci unul dintre pilonii identității iugoslave. Ofițerii ei jurau credință federației și partidului comunist, nu unei singure națiuni.

Mladić a urmat școala militară și academia, iar din 1965 a început o carieră regulată în JNA. A servit timp de decenii în Macedonia, Kosovo și alte regiuni ale federației, avansând în sistemul militar comunist.

Nu a fost un disident anticomunist și niciun naționalist marginalizat de regimul lui Tito. A fost produsul instituțional al acelui regim.

Tocmai aici se află prima mare contradicție a vieții sale: ofițerul format pentru apărarea Iugoslaviei multietnice avea să devină unul dintre principalii comandanți ai războaielor care au dezmembrat-o pe criterii etnice.

De la armata federală la războiul pentru teritoriu

După moartea lui Tito, în 1980, Iugoslavia a intrat într-o lungă criză economică și politică. Datoriile, șomajul, slăbirea autorității federale și ascensiunea naționalismelor republicane au transformat vechile resentimente în programe politice.

La sfârșitul anilor 1980, Slobodan Milošević și-a consolidat puterea în Serbia printr-un discurs care combina apărarea iugoslavismului cu mobilizarea naționalismului sârb. Când Slovenia și Croația și-au declarat independența, în 1991, JNA s-a prezentat formal ca apărătoare a federației. În realitate, pe măsură ce militarii sloveni, croați și bosniaci părăseau armata, instituția devenea tot mai apropiată de obiectivele conducerii de la Belgrad.

În acel moment, Mladic era un ofițer superior al Corpului 9 al JNA, cu baza la Knin, centrul regiunii sârbe separatiste din Croația. A participat la operațiunile militare împotriva forțelor croate și și-a construit reputația de comandant agresiv, prezent în teren și popular printre soldații săi.

Războiul din Croația a fost laboratorul viitorului conflict bosniac: armament greu al JNA, unități regulate și formațiuni locale sârbe folosite pentru cucerirea teritoriului, expulzarea populației adverse și crearea unor regiuni omogene etnic.

12 mai 1992: generalul unei noi armate

Bosnia și Herțegovina și-a proclamat independența în primăvara anului 1992, după un referendum boicotat în mare parte de sârbii bosniaci. Conducerea politică a acestora, dominată de Radovan Karadžić, respingea desprinderea de Iugoslavia și urmărea unirea teritoriilor locuite de sârbi într-o entitate proprie.

La 12 mai 1992, Ratko Mladić a fost numit comandant al Statului Major Principal al Armatei Republicii Srpska, VRS. A rămas în această funcție până în noiembrie 1996.

Cucerirea Bosniei

În numai câteva luni, forțele sârbe bosniace au ocupat o mare parte din Bosnia. Avantajul lor provenea din structurile, armamentul și cadrele moștenite de la JNA. Cucerirea militară a fost însoțită, în numeroase localități, de deportări, detenții, execuții și distrugerea comunităților bosniace musulmane și croate.

Tribunalul internațional avea să constate că obiectivul general al conducerii sârbilor bosniaci era îndepărtarea permanentă a musulmanilor bosniaci și a croaților din teritoriile revendicate de partea sârbă. În limbajul epocii, această politică a intrat în istorie sub numele de „epurare etnică”.

Mladic nu a fost conducătorul politic al proiectului. Acest rol îi revenea lui Karadžić și structurilor Republicii Srpska. Dar el a fost comandantul militar care a transformat obiectivele politice în campanii, ordine și operațiuni pe teren.

Sarajevo: războiul purtat împotriva unui oraș

Sarajevo, capitala multietnică a Bosniei, a devenit simbolul rezistenței și al neputinței internaționale. Forțele sârbe bosniace instalate pe înălțimile din jur au supus orașul unei campanii îndelungate de bombardamente și de tiruri de lunetist.

Locuitorii traversau străzile alergând, transportau apă sub foc și trăiau fără servicii esențiale. Piețe, mijloace de transport, cozi pentru alimente și cartiere de locuințe au fost lovite repetat.

Instanța internațională a stabilit că obiectivul campaniei conduse de structurile aflate sub comanda lui Ratko Mladic a fost răspândirea terorii în rândul populației civile din Sarajevo. Condamnarea sa cuprinde omorul, teroarea și atacurile ilegale asupra civililor.

Asediul nu a fost doar o bătălie pentru controlul unei capitale. A fost un mijloc de a demonstra că viața cotidiană a populației putea fi ținută permanent sub amenințarea artileriei și a lunetiștilor.

Srebrenica, iulie 1995

Numele lui Ratko Mladic rămâne legat înainte de toate de Srebrenica.

În aprilie 1993, Consiliul de Securitate al ONU declarase enclava din estul Bosniei „zonă de siguranță”. Zeci de mii de musulmani bosniaci se refugiaseră acolo, sub protecția unui contingent neerlandez slab înarmat și limitat de mandatul Națiunilor Unite.

La 11 iulie 1995, trupele lui Mladić au ocupat enclava. Generalul a apărut în fața camerelor de televiziune prezentând cucerirea drept o răzbunare istorică. În imaginile rămase din acele zile, el le oferă copiilor dulciuri și le promite civililor că vor fi în siguranță.

În spatele spectacolului pentru camere începea separarea bărbaților și băieților de femei și copii. În zilele următoare, peste 8.000 de bărbați și adolescenți bosniaci musulmani au fost executați. Cadavrele au fost îngropate în gropi comune, iar unele morminte au fost ulterior deschise cu utilaje, pentru mutarea rămășițelor și ascunderea urmelor.

Tribunalul internațional a stabilit că masacrul a constituit genocid. Condamnarea lui Mladić privește participarea sa la planul de eliminare a comunității musulmane bosniace din Srebrenica.

În același an, forțele lui Mladić au luat ostatici membri ai personalului ONU, folosindu-i pentru a împiedica atacurile NATO asupra pozițiilor sârbe din Bosnia. Luarea de ostatici avea să figureze, de asemenea, printre crimele pentru care a fost condamnat.

Dayton și dispariția generalului

În vara și toamna anului 1995, echilibrul militar s-a schimbat. Ofensivele croate și bosniace, împreună cu bombardamentele NATO asupra pozițiilor sârbe bosniace, au obligat părțile să negocieze.

Acordul de la Dayton a pus capăt războiului la sfârșitul anului 1995 și a menținut Bosnia și Herțegovina ca stat, împărțit între Federația Bosniei și Herțegovinei și Republica Srpska. Războiul lăsase în urmă aproximativ 100.000 de morți și milioane de oameni alungați din locuințele lor.

Mladic fusese inculpat de Tribunalul Penal Internațional încă din 24 iulie 1995. Un al doilea act de acuzare, referitor la Srebrenica, a urmat în noiembrie. Cu toate acestea, el nu a fost arestat după război.

Pentru o perioadă a trăit relativ deschis în Serbia și a beneficiat de protecția unor rețele militare și naționaliste. Ulterior a dispărut din spațiul public, mutându-se între diferite ascunzători. În Serbia, o parte a societății îl considera un criminal de război; o altă parte continua să-l privească drept eroul care îi apărase pe sârbi.

Fuga sa a durat aproape 16 ani.

Arestarea și procesul de la Haga

La 26 mai 2011, autoritățile sârbe l-au arestat în satul Lazarevo. Slăbit și îmbătrânit, nu a opus rezistență. Cinci zile mai târziu a fost transferat la Haga.

Procesul a început la 16 mai 2012. Au fost audiați sau luați în calcul sute de martori, iar instanța a analizat mii de probe, documente militare, interceptări, imagini și mărturii ale supraviețuitorilor.

La 22 noiembrie 2017, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie l-a găsit vinovat de genocid la Srebrenica, persecuție, exterminare, omor, deportare, transfer forțat, teroare, atacuri ilegale împotriva civililor și luare de ostatici. A fost condamnat la închisoare pe viață.

Instanța nu l-a găsit vinovat pentru al doilea capăt de genocid, referitor la crimele comise în șase municipalități bosniace în 1992. A constatat existența crimelor, dar majoritatea judecătorilor nu a considerat demonstrată intenția genocidară specifică cerută de dreptul internațional pentru acel capăt de acuzare.

La 8 iunie 2021, Camera de Apel a Mecanismului ONU a menținut condamnările și pedeapsa pe viață. Hotărârea definitivă și infracțiunile confirmate

Ratko Mladic a respins autoritatea tribunalului, a denunțat procesul și nu și-a exprimat regretul pentru victime. Problemele sale grave de sănătate au determinat mai multe cereri de eliberare sau transfer medical, dar acestea au fost respinse.

Un erou pentru unii, un condamnat pentru genocid în fața istoriei

Moartea lui Ratko Mladić nu va produce o interpretare comună în Balcani. Pentru supraviețuitorii de la Srebrenica și pentru familiile celor uciși la Sarajevo, Prijedor, Foča sau în alte localități, numele lui înseamnă pierdere, teroare și o justiție venită după prea mulți ani.

Pentru o parte a naționaliștilor sârbi, el continuă să fie prezentat drept un apărător al poporului său. Portrete, murale și sloganuri îl transformă într-un simbol identitar, în pofida hotărârilor definitive ale tribunalului internațional.