SENATUL EVZ: Cearşaful alb şi baia de sânge: despre torţionarul Enoiu

SENATUL EVZ: Cearşaful alb şi baia de sânge: despre torţionarul Enoiu

Cazul bestialului anchetator securist Gheorghe Enoiu nu poate, nu trebuie şi nu va fi înmormântat. Mărturiile despre rolul său direct în torturarea celor ajunşi pe mâinile sale sunt cutremurătoare.

Desfăşurată sub patronajul lui Pantiuşa Bodnarenko zis Gheorghe Pintilie, Nikolski, Mazuru, Drăghici şi adjuncţii acestuia, Vasile Negrea şi Tănase Evghenie, cariera sa a coincis cu cele mai îngrozitoare acţiuni ale Securităţii. Ea demonstrează cât se poate de limpede că n-au existat două Securităţi: una "cominternistă", "moscovită", "neromânească" şi alta "patriotică" şi "naţională".

Un Nicolae Pleşiţă a fost activ în primii ani ai regimului la nivel local, a fost adus apoi în conducerea centrală a MAI. Ofiţerii de vârf ai anilor ’70 şi ’80 îşi începuseră ascensiunea în anii ’50. Ca atâţia dintre colegii săi de crime, Enoiu a trecut prin şcolile speciale din URSS. Dar s-a considerat, mai presus de orice, un activist al partidului trimis să lucreze în Securitate.

Pentru el, ca şi pentru Macri, Stamatoiu, Caraman, Pleşiţă, Iulian Vlad etc., ordinele partidului erau sacre, trebuiau îndeplinite fără murmur şi fără ezitare. Cele două instituţii, partidul (cu a sa Secţie administrativ- politică) şi Securitatea, erau îngemănate, istoriile lor se întrepătrund şi adesea se suprapun.

Ne puteți urmări și pe Google News

Înainte de a fi şeful Securităţii ca ministru de interne, deci până în 1952, Alexandru Drăghici a condus organizaţia Bucureşti a PMR. Când bătea în anii ’50, când, mai ales după 1956, tortura studenţii şi intelectualii acuzaţi de "crime împotriva orânduirii democrat- populare", Enoiu se acoperea cu un cearşaf alb, un halat improvizat, spre a nu se păta cu sânge.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a trimis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie noi informaţii, probate documentar, privind activitatea represivă a ofiţerului de Securitate Gheorghe Enoiu.

În luna iunie, IICCMER a organizat o dezbatere publică legată de cazul acestui ofiţer de securitate, unul dintre cei mai crunţi anchetatori ai poliţiei politice comuniste. Indiferent cât timp s-a scurs de la comiterea fărădelegilor, aceste crime trebuie judecate. Aşa s-a întâmplat în Franţa cu Maurice Papon, aşa se întâmplă în Germania, în Chile, în alte societăţi democratice.

La două decenii de la prăbuşirea oficială a dictaturii comuniste niciunul dintre torţionarii Securităţii nu a plătit pentru crimele sale. Generalul securist Nicolae Pleşiţă a murit într-un sanatoriu, beneficiind de o pensie uriaşă. Chiar sub regimul comunist, din raţiuni ce pot fi discutate separat, un anchetator sinistru precum Mişu Dulgheru a fost degradat şi scurtă vreme arestat. Numele acestor monştri sunt cunoscute, justiţia democratică trebuie să acţioneze neîntârziat.

Procesul lui Gheorghe Enoiu se poate transforma în cel al Securităţii, instituţia care a terorizat România vreme de peste patru decenii. Tânăra generaţie nu a trăit acele orori, este aşadar important ca amintirea să nu dispară, să fie transmisă prin cuvinte, imagini, mărturii.

Aducerea lui Gh. Enoiu în faţa justiţiei ar reprezenta o reparaţie morală pentru victimele sale, un gest care să demonstreze că România democratică repudiază fără urmă de ambiguitate trecutul totalitar, ilegitim şi criminal.

Am scris despre Enoiu acum câţiva ani. L-am văzut în iunie 2008 în Parcul Herăstrău, l-am privit în ochi, s-a uitat lung la mine. Îl văzusem în filmul lui Alexandru Solomon "Marele jaf comunist". Bănuiesc că mă ştia din apariţii publice, mai ales cele legate de condamnarea dictaturii comuniste în decembrie 2006 şi de "Raportul Final".

Despre indivizi precum Enoiu, ca şi despre ofiţerii Gestapoului ori ai NKVD-ului, ca şi despre Gulag şi Holocaust, nu se poate scrie la modul rece, fără revoltă, fără compasiune pentru victime. Este ceea ce susţinea Hannah Arendt în 1953, răspunzând unei recenzii scrise de Eric Voegelin, marele filosof politic, refugiat şi el din Germania nazistă, la cartea ei despre "Originile totalitarismului": "M-am despărţit în chip conştient de tradiţia sine ira et studio a cărei semnificaţie majoră o cunoşteam bine, iar pentru mine aceasta a fost o necesitate metodologică intim legată de subiectul pe care îl analizăm. A scrie despre lagărele de concentrare sine ira et studio nu înseamnă să fii «obiectiv», ci să le aprobi. … Când am utilizat imaginea Iadului nu am făcut-o alegoric, ci în chip literal".

În acelaşi sens, atunci când, inspirat de Kolakowski, analizez rolul Diavolului în istorie, nu vorbesc despre o abstracţiune metaforică. În consens cu filosoful polonez, mă raportez la prezenţa cât se poate de palpabilă a principiului Răului, deci a Diavolului, în experienţele totalitare. Citiţi şi:

  • Enoiu, maşina de tortură a Securităţii
  • Rechizitoriu inutil pentru torţionarul Enoiu?
  • EDITORIALUL EVZ: Interludiul torţionarilor relaxaţi
  • Bestiarul unui torţionar: Eram convins că acuzaţiile nu stau în picioare. Totuşi, i-am bătut crunt
  • Spovedania "măcelarului de la Interne" a ajuns pe masa procurorilor