42 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu. A iubit până în ultima clipă

Nichita Stănescu. Sursa foto Captură video

S-au împlinit 42 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu, poetul care a schimbat felul în care se scrie și se citește poezia românească. Marele poet a murit la doar 50 de ani în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, lăsând în urmă o operă care continuă să inspire și astăzi. Viața sa, la fel de intensă ca poezia, a fost presărată cu pasiuni arzătoare, excese și relații care i-au modelat destinul.

Viața lui Nichita Stănescu

Nichita s-a născut la 31 martie 1933, la Ploiești, și a crescut între rigoare și boemă. Poezia sa nu a fost doar artă, ci o modalitate de a înțelege lumea, un limbaj care căuta sensul dincolo de cuvinte. Ultimele sale zile au fost marcate de lupta cu boala și excesele care i-au hrănit creația.

Profesorul Pavel Chirilă, care l-a asistat la Fundeni, povestea mai târziu că ultimele sale cuvinte au fost: „Mi-e o sete sălbatică”. O expresie care, mai mult decât sete fizică, reflecta nevoia sa de frumos, libertate și eternitate.

Cu doar câteva zile înainte de deces, Nichita participase la nunta unor prieteni la Drobeta-Turnu Severin. Deși obosit, a refuzat să își schimbe ritmul de viață. La întoarcerea în București, durerile provocate de criza hepatică s-au intensificat, iar prietenul său apropiat a fost chemat de urgență: „Vino repede!”.

Poetul, conștient de starea sa, a cerut ca Dora, ultima sa soție, să nu fie speriată și a mers singur la spital. Stopul cardio-respirator a survenit la câteva minute după ora 2 dimineața, diagnosticul relevând un ficat grav afectat.

Iubirile care i-au modelat existența

Pentru Nichita, iubirea a fost la fel de esențială ca poezia. Prima mare pasiune, Magdalena Petrescu, i-a marcat adolescența. Căsătoria lor a durat puțin, dar a rămas o amintire intensă și o rană timpurie.

Următoarea iubire importantă, Doina Ciurea, a fost legată de perioada de afirmare literară a poetului. Relația lor a început în 1962 și a fost un amestec de apropiere și distanță, pasiune și competiție intelectuală. Din dragostea lor s-a născut volumul „O viziune a sentimentelor”, iar poemul „Leoaică tânără, iubirea” este dedicat acestei perioade.

Gabriela Melinescu a fost iubirea „totală”, trăită intens și pasional. În mărturisirile celor apropiați, Nichita povestea despre ea ca despre o relație care îl făcea să tremure doar gândindu-se la ea: „până în pânzele albe ale capătului”. Relația a fost presărată de gelozii, promisiuni și pasiune creatoare.

Ultima mare iubire, Dora, a venit ca o încercare de echilibru și stabilitate. Căsătoriți în 1982, Dora a devenit sprijinul său în lupta cu boala și excesele. Nichita o cucerea prin gesturi simple, dar profunde: „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuțit în inimă”. Această iubire a devenit un refugiu, un sprijin esențial în ultimele luni de viață.

Dragostea ca mod de existență

Prietenii și colegii săi povesteau că Nichita iubea fără rezerve, fără jumătăți de măsură, iar femeile din viața sa nu erau doar prezențe intime, ci surse de inspirație și repere afective. „La Nichita, dragostea nu era un decor, era o stare de existență”, remarca unul dintre apropiați.

Poezia și viața sa au rămas inseparabile. Chiar și după moarte, Nichita Stănescu continuă să fie un reper cultural, dovadă că geniul său transcende timpul și fragilitatea trupului.