Sursa foto: Wikipedia„Ce bine că ești, ce mirare că sunt...”, genialele versuri ale lui Nichita pe care le știu milioane de români. Poetul care a murit la vârsta de 50 de ani din cauza alcoolului, a transformat lirica românească într-o limbă „dumnezeiesc de frumoasă”. Este nimeni altul decât Nichita Stănescu, a cărui dependență de alcool era cunoscută și acceptată de către toți apropiații săi, tocmai pentru fascinația magnetică a creațiilor sale.
Scria cu ușurință, iar gura slobodă, dezlegată la un pahar, a atras atenția Securității din perioada comunistă. Nu este niciun secret faptul că Nichita consuma zilnic cantități mari de alcool, vodcă de obicei, care îl stimulau să creeze necontenit noi rime. Înconjurat permanent de prieteni și diverși „curioși” sau tineri aspiranți ai artei versificației care îi cereau sfaturi, poetul a intrat sub lupa Securității în anul 1974.
Glumele făcute la băutură de poetul Nichita Stănescu pe tema conducerii țării și a patriotismului, s-au concretizat cu dosarul deschis cu numele de cod „Socrate”. Dosarul a fost închis după 3 ani, dar după ce în anul 1975, a obținut Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder“, Securitatea i-a deschis un nou dosar: „Ploieșteanul”.
De la supravegherea Securității, a ajuns un „bun național”
Cu toate acestea, „Ploieșteanul” a ajuns să fie considerat un „bun național” de către familia Ceaușescu. Sunt notorii cuvintele de prețuire aduse familiei fostului președinte Nicolae Ceaușescu, pe care l-a lăudat public ca fiind „cel mai muncitor dintre muncitori și cel mai țăran dintre țărani”, după cum este menționat în „Antologia rușinii după Virgil Ierunca”, volum coordonat de Nicolae Merișanu și Dan Taloș.
Nu întâmplător, atunci când Nichita s-a îmbolnăvit de ciroză, Elena Ceauşescu i-a trimis un medic acasă pentru consultație și internare. A fost trimis chiar ministrul Sănătății din acea perioadă, profesorul Eugeniu Proca care l-a forțat să meargă la tratament la Mangalia. Din păcate, chiar dacă Nichita a beneficiat de cele mai noi tratamente ale vremii, se pare că acestea doar i-au prelungit viața cu câțiva ani, căci viciul i-a curmat destinul prea curând.
Moartea sa pare să fi fost un tribut plătit creațiilor sale, care l-au făcut nemuritor în amintirea colectivă. Nichita Stănescu a lăsat liber izvorul cuvintelor să se împletească cu sentimentele, până ce s-au transformat într-un minunat cântec al iubirii. Probabil că orice îndrăgostit a fredonat cel puțin o dată melodia lui Nicu Alifantis, compusă pe versurile nemuritoare ale lui Nichita:
„Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!/ Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,/ două culori ce nu s-au văzut niciodată,/ una foarte de jos, întoarsă spre pământ,/ una foarte de sus, aproape ruptă/ în înfrigurata, neasemuită luptă/ a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”. (Informații publicate și în revista „Literatorul”, ediția tipărită august 2025, sub semnătura Elenei Boholț, fostă jurnalistă la Evenimentul zilei)
