Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Relația dintre Statele Unite și Europa trece printr-o transformare profundă. În spatele aparentei unități din cadrul NATO și al sprijinului comun pentru Ucraina se conturează o realitate mai complexă: Washingtonul nu mai vrea o Europă dependentă, ci una capabilă să se apere singură — însă fără să devină un pol de putere autonom.
Războiul Rusiei împotriva Ucrainei a obligat Europa să se trezească într-o lume mai instabilă, în timp ce America își mută centrul strategic dinspre Atlantic spre Pacific. Pentru europeni, Rusia rămâne o amenințare directă. Pentru americani, adevărata confruntare este cu China. Hai să ne aducem aminte de ce spunea Henry Kissinger, text care este extrem de valabil astăzi: „America nu are prieteni sau dușmani permanenți, ci doar interese permanente.”
O Europă sub umbrela americană
De la administrația Obama până la Trump și Biden, mesajul transmis Europei a rămas același: cheltuiți mai mult pentru apărare. Donald Trump a spus-o brutal — „plătiți pentru protecția voastră” — dar ideea a fost împărtășită și de democrați. În februarie 2024 în Conway, Carolina de Sud în timpul unui miting de campanie Trump a spus: „Unul dintre președinții unei mari țări s-a ridicat și a zis: ”Domnule, dacă nu plătim și suntem atacați de Rusia, ne veți proteja?” I-am spus: ”Nu ați plătit? Sunteți restanțieri? Nu, nu vă voi proteja. De fapt, i-aș încuraja să facă ce vor” a adăugat: „Trebuie să plătiți. Trebuie să vă plătiți facturile.” (Sursa: The Guardian). Statele Unite nu mai vor să poarte singure povara apărării continentului, mai ales când rivalitatea cu Beijingul consumă tot mai multe resurse. Washingtonul încurajează reînarmarea europeană, dar doar în interiorul NATO, nu printr-o armată europeană independentă.
Cu alte cuvinte, americanii vor o Europă mai puternică militar, dar tot sub umbrela strategică a SUA. Pe plan global, Washingtonul cere alinierea Europei la strategia sa anti-China: limitarea exporturilor sensibile, reducerea investițiilor chineze în infrastructură și participarea simbolică la inițiativele din Indo-Pacific. Europa însă, și mai ales Germania, are o relație economică strânsă cu Beijingul. De aici și tensiunea constantă dintre calculele geopolitice ale Americii și interesele economice ale europenilor. Germania își menține relația cu China dintr-un calcul pragmatic: China este cel mai mare partener comercial al Germaniei (peste 245 miliarde € în schimburi anuale), oferind piețe și materii esențiale, dar totodată devine o dependență strategică riscantă într-o lume în care Berlinul trebuie să echilibreze profitul economic cu securitatea și valorile europene.
Este Ucraina scutul Europei?
Vrem nu vrem, cu bune sau cu rele, Europa are nevoie de Ucraina mai mult decât admite. În timp ce Statele Unite își concentrează atenția în Pacific, Ucraina a devenit scutul real al continentului. Luptând împotriva unei armate ruse superioare numeric, Kievul apără nu doar propriul teritoriu, ci și frontiera simbolică a Europei. Fiecare zi în care Ucraina rezistă reduce riscul pentru Polonia, Statele Baltice sau România. Ucrainenii au demonstrat că pot opri o putere nucleară, pot contracara superioritatea aeriană a Rusiei și pot folosi armele occidentale mai eficient decât multe armate din NATO.
Ucraina este, de fapt, laboratorul militar al Europei – un loc unde se testează în timp real tactici, tehnologii și soluții inovatoare. În plus, prin curajul și reziliența ei, Ucraina reamintește Europei ce înseamnă libertatea și cât costă ea în realitate. Integrarea Ucrainei în arhitectura de securitate europeană nu este doar o chestiune morală, ci una strategică. Fără Ucraina, Europa rămâne vulnerabilă. Cu Ucraina, devine mai sigură. Sprijinul pentru Kiev nu e un act de solidaritate, ci o investiție în propria siguranță. Prin rezistența sa împotriva agresiunii ruse, Ucraina a devenit linia de contact care apără frontiera estică a Europei. Cu peste 1.000 km de front activ, sprijin militar de peste 100 miliarde € din partea UE și SUA, și pierderi uriașe suferite pentru a opri expansiunea rusă, Ucraina acționează efectiv ca barieră strategică între Rusia și restul continentului.
O soluție evidentă, dar incomodă
Într-o lume în care America se retrage și Rusia amenință, Europa are o opțiune clară, deși încă tabu pentru mulți: integrarea Ucrainei în arhitectura de securitate europeană. Ucraina nu mai este doar un beneficiar al sprijinului occidental. Este, de fapt, principalul furnizor de securitate al Europei. Luptând împotriva Rusiei, Kievul apără întreaga Europă. Ține trupele ruse pe front, slăbește capacitatea militară a Moscovei și funcționează ca o apărare avansată pentru flancul estic al NATO.
Rezultatele sunt incontestabile. Din 2022, Ucraina a provocat Rusiei pierderi uriașe – peste un milion de militari –, a recucerit teritorii și chiar a pătruns pe teritoriul rus, controlând o parte a regiunii Kursk. A distrus peste jumătate din echipamentele grele rusești și a demonstrat o capacitate de adaptare tehnologică pe care puține armate europene o pot egala. Călită în război, Ucraina știe mai bine cum luptă Rusia Cu aproximativ 900.000 de soldați, Ucraina are astăzi cea mai mare armată din Europa, după cea rusă.
Trupele sale, formate în luptă, înțeleg tacticile rusești și noile realități ale războiului cu drone mai bine decât oricine din NATO. Experiența ucraineană este deja utilizată de aliații europeni. Kievul a oferit experți în neutralizarea dronelor Danemarcei, iar know-how-ul său contribuie la planul Uniunii Europene de a construi un „zid al dronelor” la frontiera de est. Industria ucraineană de apărare, în plină expansiune, atrage companii europene dornice să beneficieze de această expertiză unică.
Cum poate fi oficializat acest rol al Ucrainei?
Un prim pas ar fi un pact de securitate între Ucraina și statele baltice – Estonia, Letonia și Lituania. Vulnerabile la atacurile hibride și la provocările aeriene ale Rusiei, aceste state sunt cele mai expuse la o eventuală testare a determinării NATO. Într-un astfel de scenariu, o garanție ucraineană de securitate – prin care Kievul s-ar angaja să considere un atac asupra statelor baltice ca un atac asupra sa – ar avea un puternic efect de descurajare. Chiar și un acord unilateral ar fi un semnal strategic major.
Ucraina ar putea furniza trupe, armament, informații și sprijin logistic, în cooperare cu Polonia pentru transportul rapid de forțe. În timp, după stabilizarea frontului, trupe ucrainene ar putea fi staționate în statele baltice sau pe insula suedeză Gotland. O astfel de garanție ar complica planificarea militară a Kremlinului și ar ridica costul oricărei aventuri militare. Ucraina, se transformă din beneficiar în furnizor de securitate.
Un pact de acest tip ar avea efecte imediate. Ar schimba percepția asupra Ucrainei, demonstrând că nu este un consumator de securitate, ci un contributor decisiv la apărarea Europei. Ar ancora Kievul mai adânc în structurile militare europene și ar accelera integrarea de facto în planificarea NATO – o etapă logică spre aderarea deplină. În plus, ar arăta că Europa poate acționa independent, cu inițiativă și curaj strategic, într-o perioadă în care Statele Unite își reduc implicarea.
Apare o nouă ordine de securitate europeană
Europa trăiește o schimbare de epocă. Umbrela americană care i-a garantat pacea și prosperitatea de la al Doilea Război Mondial nu mai este o certitudine. În timp ce liderii europeni speră ca NATO să rămână un scut eficient, trebuie gândite alternative. Reînarmarea va dura. Dar integrarea Ucrainei, după finalizarea conflictului, poate oferi imediat un nou strat de protecție strategică. Un pact de securitate între Ucraina și statele baltice ar fi un prim pas concret către o nouă arhitectură europeană de securitate – una în care Ucraina nu mai este doar apărată, ci apără întreaga Europă
Care este relația României cu Ucraina ?
România are o frontieră comună cu Ucraina şi, odată cu invazia Rusiei în Ucraina (începând cu februarie 2022), a devenit unul dintre vecinii importanți care interacționează activ cu Ucraina din perspectivă politică, economică şi militară. Din punct de vedere politic, România a condamnat agresiunea rusă împotriva Ucrainei şi a susținut dreptul Ucrainei la integritate teritorială. În plan militar, cooperarea s-a intensificat: antrenamente comune, sprijin tehnic, discuții privind producție bilaterală de armament și de infrastructură comună.
România a subliniat în multiple rânduri că va continua să susțină Ucraina în contextul european şi al integrării ei euro-atlantice. În octombrie 2025 în tipul unei vizite a adjunctului ministrului ucrainean al Apărării în România, au avut loc discuții privind cooperarea militar-tehnică bilaterală. România găzduiește facilitarăți de instruire pentru piloți F-16, totuși operarea militară şi tehnică are nevoie de resurse, de timp şi de adaptare pentru a produce efecte pe termen lung (modernizare, interoperabilitate etc.).
Relațiile istorice au elemente complexe (ex. situația minorităților române în Ucraina, situația bisericilor, divergențe economice), ceea ce în trecut a micșorat viteza cooperării bilaterale. Sper că cooperarea economică și reconstrucția Ucrainei vor deschide noi file în relația bilaterală: România poate juca nu numai rolul de poartă de acces ci și cea de partener în reconstrucție dar rămâne ca guvernul de la Kiev să creeze o punte solidă de cooperare nu numai economică sau militară dar și în rezolvarea celorlalte diferende.
Testul solidarității occidentale
Până acum, Statele Unite au fost principalul furnizor de ajutor militar și financiar pentru Ucraina. Însă semnalele recente arată că Washingtonul vrea ca europenii să preia o parte tot mai mare din responsabilitate. Americanii cer Uniunii Europene să finanțeze reconstrucția Ucrainei, să trimită mai multe arme și să mențină presiunea sancțiunilor asupra Moscovei.
În viziunea Washingtonului, Ucraina trebuie să devină o problemă europeană, nu una americană. Până acum războiul din Ucraina a fost un adevărat test al solidarității occidentale. Țările din Uniunea Europeană și NATO au sprijinit Ucraina prin sancțiuni împotriva Rusiei, ajutor militar și primirea refugiaților — de exemplu, Polonia și România au oferit sprijin umanitar, iar SUA și Germania au trimis arme. Deși au existat tensiuni, cum ar fi refuzul Ungariei de a susține unele sancțiuni, Occidentul a rămas în mare parte unit. Astfel, s-a demonstrat că valorile democratice și dorința de apărare a libertății pot învinge interesele economice pe termen scurt.
Oboseala Occidentului
Uniunea Europeană a adoptat până acum 18 pachete de sancțiuni împotriva Rusiei, care includ măsuri precum interzicerea importului de petrol rusesc, înghețarea activelor oligarhilor apropiați de Kremlin și excluderea mai multor bănci rusești din sistemul internațional SWIFT, demonstrând astfel sprijinul ferm al Occidentului pentru Ucraina. Însă după aproape trei ani de conflict, multe state occidentale manifestă semne de „oboseală” în sprijinirea Ucrainei.
La începutul războiului, solidaritatea a fost puternică: sancțiuni dure împotriva Rusiei, ajutor militar masiv și sprijin pentru refugiați. Pe termen lung, costurile economice, inflația și criza energetică au redus entuziasmul inițial. De exemplu, în unele țări europene — precum Germania, Franța sau Italia — au crescut vocile politice care cer „negocieri de pace” în locul continuării sprijinului militar.
Sondajele arătând că peste 50 % dintre germani și tot mai mulți polonezi ar accepta încheierea conflictului chiar cu cedări teritoriale, în timp ce, potrivit Ipsos, în 27 din 29 de țări majoritatea respinge implicarea militară directă, iar la nivelul UE, deși circa 75 % sprijină în continuare ajutorul umanitar și refugiații, susținerea pentru efortul de război se diminuează vizibil (Ipsos, fondată în 1975 la Paris, este una dintre cele mai mari companii mondiale de cercetare sociologică și de piață, activând în peste 90 de țări și specializându-se în sondaje de opinie publică, studii electorale și analize ale comportamentului social și economic).
În SUA, Congresul a amânat votul pentru noi pachete de ajutor, iar o parte a opiniei publice consideră că fondurile ar trebui folosite pentru probleme interne. În același timp, atenția mediatică s-a diminuat, fiind parțial înlocuită de alte crize, precum conflictul din Orientul Mijlociu. Totuși, această „oboseală” nu înseamnă abandon: majoritatea statelor occidentale continuă să sprijine Ucraina, deși într-un ritm mai prudent. Solidaritatea rămâne, dar este mai fragilă și depinde tot mai mult de rezultatele de pe front și de evoluția politică internă din țările aliate.
Europa-SUA: parteneri economici sau competitori industriali ?
Pe plan economic, relația transatlantică e marcată de contradicții. SUA și Uniunea Europeană sunt parteneri comerciali majori, dar și rivali direcți. Legi precum Inflation Reduction Act favorizează companiile americane și atrag investițiile europene peste ocean. Bruxellesul acuză Washingtonul de protecționism mascat. Criza energetică a întărit această percepție: în timp ce Europa a renunțat la gazul rusesc, Statele Unite au profitat, promovând gazul lichefiat american drept alternativă sigură.
America vrea o Europă prosperă, dar nu una capabilă să-i conteste dominația tehnologică și industrială. Pentru Washington, unitatea transatlantică rămâne vitală — dar în termeni proprii. Pentru a-și menține influența, SUA cultivă relații directe cu statele din flancul estic – Polonia și țările baltice –, echilibrând astfel tendințele autonomiste ale Franței și Germaniei. NATO rămâne pivotul central al acestui sistem de alianțe și interdependențe.
Europa între loialitate și autonomie
Europa încearcă să găsească un echilibru dificil între loialitatea față de Washington și dorința de autonomie strategică. Liderii europeni vor să demonstreze că pot acționa unitar, dar lipsa unei viziuni comune și dependența de securitatea americană limitează ambițiile continentului. În realitate, Statele Unite își doresc o Europă care plătește mai mult, se apără mai mult, dar rămâne sub protecția lor.
Nu o ruptură transatlantică, ci o relație renegociată — una în care Washingtonul conduce, iar Europa contribuie. Într-o lume tot mai instabilă, în care Rusia presează la granițe, iar China contestă ordinea globală, relația dintre America și Europa intră într-o nouă fază. Nu este o despărțire, ci o redefinire — o relație în care se decide nu doar cine apără Europa, ci și cine o conduce. Din punct de vedere comercial, Trump acuză Europa că manifestă politici „nedrepte” faţă de SUA — de exemplu taxele pe automobile americane, TVA-uri etc.
De asemenea, el critică Europa pentru politicile de migrație şi energie: într-un discurs de la ONU în 2025, Trump a spus că „migrația neregulată” şi politicile climatice „distrug moștenirea” Europei. Trump are o abordare „tranzacțională”: relația cu Europa trebuie să fie „ceva ce America primește”, nu doar ceea ce ”America oferă”. Analizele spun că el vede Europa mai degrabă ca un client sau partener de afaceri decât partener egal.
Echilibru fragil
Deși NATO rămâne cel mai puternic instrument al unității transatlantice, dinamica s-a schimbat. În timp ce Rusia presează la granițele estice, iar China ridică miza globală, relația transatlantică intră într-o fază de redefinire. Nu mai e vorba doar de alianță, ci de negocierea unui nou contract strategic între America și Europa – unul în care întrebarea nu este dacă rămân împreună, ci în ce condiții. Arhitectura de securitate a Europei se reconstruiește în timp real.
Războiul Rusiei împotriva Ucrainei și revenirea în funcție a președintelui american Donald Trump zdruncină premisele fundamentale pe care s-a sprijinit securitatea europeană timp de decenii. Continentul este prins între o Rusie tot mai agresivă și o Americă tot mai distantă. Europenii spun că ostilitatea lui Trump față de NATO și ambiguitatea sa în privința Articolului 5, piatra de temelie a alianței, înseamnă că Europa nu se mai poate baza numai pe Statele Unite pentru apărarea sa în cazul unui atac rusesc.
Deși Trump vorbește uneori favorabil despre NATO, imprevizibilitatea și lipsa de încredere pe care le inspiră subminează credibilitatea angajamentelor americane – un pilon esențial al descurajării colective. Semnalele sunt clare: Washingtonul intenționează să-și reducă prezența militară pe continent și să limiteze asistența pentru statele de pe flancul estic. Este începutul unei retrageri strategice care ar putea schimba definitiv echilibrul de securitate în Europa. Pentru flancul estic al NATO (inclusiv România), retragerea americană poate fi percepută ca o slăbire a „umbrei americane” care oferea un element de descurajare vis-a-vis de Federația Rusă. Aceasta poate încuraja riscuri de escaladare sau agresiune.
Rusia se reînarmează, Europa ezită
În paralel, Rusia se reînarmează și își transformă economia într-una de război. Aproape 40% din bugetul său merge acum către apărare. Moscova vizează o armată de 2,38 milioane de oameni, produce 1.500 de tancuri anual și afirmă că a testat o rachetă de croazieră cu propulsie nucleară. Kremlinul consideră deja că se află într-un conflict cu Europa, manifestat prin atacuri cibernetice, sabotaje și operațiuni de influență.
Europa, în schimb, abia începe să reacționeze. Țările UE anunță planuri ambițioase de a cheltui până la 5% din PIB pentru apărare dar și pentru infrastructură. Europa vorbește acum de un ”Schengen militar”. Conceptul de „Schengen militar” a fost lansat de Olanda (Țările de Jos) în anul 2017, împreună cu Germania, ca inițiativă în cadrul Uniunii Europene. Ideea a apărut în cadrul reuniunilor miniștrilor apărării ai UE din 2017, ca răspuns la nevoia de mobilitate rapidă a trupelor și echipamentelor militare în interiorul Uniunii — similar cu libertatea de mișcare a persoanelor în spațiul Schengen.
Conceptul de „Schengen militar” urmărește eliminarea barierelor birocratice și vamale pentru mișcarea trupelor în interiorul UE, modernizarea infrastructurii strategice – poduri, căi ferate și autostrăzi – și crearea unei rețele logistice comune UE–NATO capabile să asigure o reacție rapidă pe flancul estic. Toate bune și frumoase dar reînarmarea va dura ani iar timpul ar putea să nu fie de partea Europei.
Trei scenarii 2025–2030 privind prezența militară americană
Din perspectiva României, se ridică întrebarea: Cum trebuie să-şi ajusteze politica de securitate, infrastructura militară şi cooperarea regională pentru a face faţă unui scenariu în care SUA nu sunt garantul principal? Scenariile implică Europa și consecințele pentru România.
1) Retragere limitată (probabilă)-SUA reduc unele rotații, dar rămân cu capabilități-cheie (ISR, aer, logistică), iar NATO compensează. Ce implicații sunt pentru România? România rămâne hub NATO la Marea Neagră. România ar trebui să crească ritmul de dotare cu armament și de integrare industrială în UE. Pași recomandați: accelerează finanțarea cu 2.5%→3% din PIB a armatei, finalizează extinderea MK, dublează stocurile de muniții și piesele critice.
2) Retragere gestionată/segmentată- (de risc mare pe următorii 3-5 ani) SUA păstrează descurajarea nucleară și aeriană, dar cedează Europei „primul răspuns” convențional pe flancul estic. Europa se confruntă cu un risc ridicat în cazul unei retrageri segmentate a SUA, deoarece are o capacitate logistică și industrială insuficientă pentru a susține singură apărarea convențională pe flancul estic și este afectată de o unitate politică fragilă și de o dependență strategică de sprijinul american, iar chiar dacă umbrela nucleară și aeriană a Washingtonului s-ar menține, aceasta ar oferi doar o protecție parțială, fără a acoperi vulnerabilitățile tactice și logistice europene.
Care sunt implicațiile pentru România : România trebuie să poată susține singură primele 30–60 de zile pe scenarii convenționale. Pași pe care România trebuie să-i facă: întărire AA(apărarea antiaeriană)/ABM (Anti-Ballistic Missile Defense)-Patriot+rachete interceptoare de alte tipuri, drone & contradrone, artilerie cu rază lungă, mărirea rezervei operative și a rețelei de aerodromuri „dispersate”. (În linie cu EDIS/Strategia Europeană pentru Industria de Apărare : achiziții din EDTIB/Baza Tehnologică și Industrială de Apărare a Europei- co-producție regională.)
3) Retragere accelerată (de risc scăzut, dar cu impact mare)-Washington reduce suplimentar prezența terestră și ritmul de rotații pe estul NATO. Care sunt implicațiile pentru România: gol temporar de capabilități; presiune pe statele B9 să „preia torța”. Pașii pe care România trebuie să-i facă: format B9 operativ (planuri comune de forțe, stocuri, producție coordonată), acorduri de gazdă de națiune-cadru cu aliați europeni (Franța, Italia, Germania, Marea Britanie) pentru pre-poziționare de tehnică militară dar și reorganizare structurilor militare pe flancul estic.
Recomandări pentru cine are urechi de auzit (pot sau nu fi luate în seamă)
Mi-am propus nu numai să critic ci să ofer și ceva soluții, bine-înțeles în viziunea mea. Avem câteva recomandări concrete, poate nu cele mai bune, pentru lideri de la Parlament sau Palatului Victoria pe care le adresez (acționabile acum):
(1) Buget & calendar: fixați noua traiectoria spre 3% PIB până în 2027, cu reguli „multi-anuale” pentru programe mari (AA/ABM, artilerie LRPF, drone, C2);
(2) Industrie & stocuri: folosiți EDIS/EDIP/EDF pentru co-producție la muniții de calibru mare, rachete AA și sisteme UAS—țintă: stocuri pentru 60–90 zile de conflict de intensitate ridicată;
(3) Aerian: extindeți rolul bazei aeriene de la Fetești (F-16 Training Center) pentru un ”pipeline regional de piloți/tehnicieni”; investiți în dispersie (aerodromuri secundare) și hardened shelters la MK/Fetești/Câmpia Turzii;
(4)Terestru: completați rapid capabilitățile de contradrone, EW, ISTAR, rachete sol-sol cu rază extinsă; măriți mobilitatea logistică (poduri, feroviar militar);
(5) Maritim/Marea Neagră: accelerare masurile pentru contracararea minelor, cumpărarea de sisteme de apărarea ale coastei maritime, supraveghere maritimă persistentă; integrare cu Ucraina pe ”situaţional awareness/situație de avertizare timpuri);
(6) Alianțe regionale: formalizați în B9 standarde comune de dotare/interoperabilitate și un plan de răspuns comun pentru scenarii sub-art. 5 (hibrid). Cert este că nu asistăm (încă) la o „plecare” a SUA din Europa, ci la o repoziționare: mai puține rotații terestre unde europenii pot prelua rolul, dar păstrarea umbrelor critice (nuclear, aer, ISR).
România e bine plasată (bază MK în expansiune, centru F-16, creșteri bugetare), însă ritmul cu care trece de la „hub” la pilon regional de apărare va decide cât de puțin se simte această retragere în securitatea noastră. Din punct de vedere diplomatic România trebuie să consolideze rolul de “pilon american” la Marea Neagră.
Invitații oficiale repetate pentru vizite la nivel înalt (vicepreședinte, secretar Apărare, secretar de Stat); diplomația română trebuie să asigure vizibilitate și rutină în contactele bilaterale. Ar fi bine să avem o propunere a unui format „Black Sea Security Compact” coordonat de România, cu SUA drept garant. Mesajul strategic pentru Washington: „Dacă doriți să aveți pârghii reale în Marea Neagră și la frontiera cu Rusia, România e cea mai stabilă platformă.” Mai este ”Diplomație industrial-militară activă”.
Ce înseamnă: nu doar să cumpărăm arme, ci să aducem investiții americane în producția locală. Avem acum zilele acestea oportunitatea unui forum la București: „NATO-Industry Forum” organizat de Allied Command Transformation şi Divizia „Defence Industry, Innovation and Armaments” din cadrul stafului international NATO Ea se derulează odată la doi ani.
Creat pentru a întări legătura dintre NATO și mediul industrial, forumul a fost găzduit de-a lungul anilor în Roma (2017), Washington D.C. (2019), Bruxelles (2021) și Stockholm (2023), iar ediția din 2025 se va desfășura la București, sub tema „Rearming NATO – Innovate, Accelerate, Sustain”. Faptul că Bucureștiul găzduiește acest eveniment arată rolul tot mai important al României în arhitectura de securitate şi industriei de apărare din regiune. Pentru companiile din industrie de apărare din România, este o ocazie de a intra în lanțurile de aprovizionare ale NATO, de a atrage parteneriate industriale şi tehnologice.
Avem nevoie de cooperarea cu industria europeană de apărare și parteneriate cu mari companii precum Airbus Defence & Space, Leonardo, BAE Systems, Thales, Rheinmetall, Saab și MBDA, actori cheie în dezvoltarea de tehnologii, armamente și sisteme integrate care susțin modernizarea capacităților de apărare ale Alianței. De asemenea am avea nevoie de negocieri directe cu Lockheed Martin, Raytheon, General Dynamics, Northrop Grumman pentru co-producție în România (ex. componente Patriot, HIMARS, radare).
La aceste negocieri este necesară oferirea de facilități fiscale și de securitate pentru uzine americane în parteneriat cu Romarm și companii private românești. Mai putem dezvolta un Hub de mentenanță NATO–US în România pentru echipamentele americane folosite pe flancul estic. Astfel, Washingtonul va avea un interes economic concret în a rămâne prezent aici. Dar mă rog astea sunt numai comentariile mele.
Mai avem și relația personală și simbolică cu Washingtonul. Aici sunt câteva măsuri practice: Numirea unui ambasador român la Washington cu profil politic puternic, nu doar tehnic — o persoană care are acces direct la elitele americane. Organizarea periodică a “Romania–US Strategic Dialog” la nivel prezidențial (nu doar ministerial). Extinderea cooperării universitare, think-tank și alte structuri economice. Să ceream rețele de influență româno-americane active în capitalele amândurora. Să folosim diaspora române din SUA (mare și educată) ca vector de lobby. În diplomație, relațiile personale și cele simbolice contează enorm — ele țin „firul cald” chiar și când geopolitica se schimbă.
Post Scriptum: După summitul din Alaska, termenii lui Putin pentru pace rămân în mare parte neschimbați. Președintele american Trump a stimulat o nouă concentrare asupra modului de a pune capăt războiului dintre Rusia și Ucraina, dar președintele rus Putin arată puțină disponibilitate de a face concesii, păstrând în același timp speranța normalizării relațiilor cu Statele Unite.
Nu se știe, însă, dacă Putin a dat dovadă de flexibilitate în spatele ușilor închise. Și este prea devreme să concluzionăm că recenta avalanșă de diplomație a fost în zadar. Cel puțin, a inițiat un proces de negociere și a concentrat mințile din Europa și Ucraina asupra compromisurilor dificile care vor trebui făcute pentru a rezolva conflictul. Întrebarea este acum dacă Trump are răbdarea și abilitatea de a avansa procesul pe care l-a început. Cât privește relația cu Europa mai multe analize realizate de think-tank-uri americane şi europene arată că mandatul „America First” al lui Trump presupune un tratament mult mai tranzacțional al relațiilor cu Europa, faţă de tradiționalul parteneriat transatlantic.
De exemplu, se argumentează că Statele Unite sub Trump văd Europa nu ca un aliat, ci ca un client căruia i se cer concesii — în securitate, comerț, reglementări. În ceea ce privește relația dintre Trump şi Bruxelles/UE, ONG-urile americane conservatoare sau apropiate mediului republican par să susțină următoarele puncte (cu nuanțe): (1) UE este percepută ca un actor care a profitat de angajamentul american în materie de apărare şi securitate fără să contribuie suficient — această percepție e amplificată de discursul „plătiți mai mult”.
De exemplu, analiza CSIS arată că SUA sub Trump consideră Europa ca „un after-thought/ gândire după” în politica externă nord-americană; (2) Există susținerea ideii că SUA trebuie să folosească relația cu UE/Bruxelles ca pârghie de negociere, nu doar un parteneriat pur (de exemplu, UE trebuie să facă concesii în domeniul tehnologiei, al reglementărilor digitale, al comerțului în schimbul angajamentelor americane); (3) În contrast, mai „clasicele” ONG-uri sau centre de studiu conservatoare care susțin valoarea alianțelor avertizează că această abordare riscă să fragilizeze NATO, să creeze o Europă mai independentă care nu va fi la fel de aliniată cu SUA, şi să deschidă spațiu pentru adversari (Rusia, China).
Există deci o tensiune între SUA și Europa: este susținerea pentru mai mult „getting value/ obținerea de valoare” pentru SUA (în context politic, expresia „getting value/a obține valoare” se referă de obicei la beneficiile politice, avantajele strategice sau profitul simbolic/de imagine pe care un actor politic îl obține dintr-o acțiune, alianță sau eveniment), dar este îngrijorarea mare ca această «valoarea» să nu vină cu degradarea Alianței.
