Virgil era băiat bun și muncitor, cu frică de Dumnezeu, de sărăcie și de boală. Nu avusese mari prietenii cu școala, dar încheiaseră amiabil o relație de opt clase. Învățase să scrie, să citească, socotea în minte operații cu două cifre, ba chiar știa pe de rost legea lui Ohm, cu care se lăuda la toți gură-cască : ,,Ești om cu mine, sunt om cu tine”.

Viața fusese blândă cu el, că vorba aia, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Lucrase ca șofer câțiva ani, dar cursele lungi până în Italia îi puseseră coloana la mari cazne până într-o zi când cedase.

O hernie păcătoasă l-a țintuit la pat câteva săptămâni și puțin a lipsit să nu rămână paralizat.

s-a pus pe picioare în cele din urmă și, cu banii adunați până atunci, și-a deschis o cârciumă vizavi de primăria din sat.

Avusese fler de negustor, alegând o zonă cu potențial comercial incredibil. Păi câte drumuri nu face un om la primărie? Și pentru bune, și pentru rele.

Nu încape vorbă că și oamenii îl îndrăgeau, mai cu seamă pentru firea lui veselă și glumeață.

-Virgile, dă-mi o sută de rom, că mă duc să-i iau soacră-mii certificatul de deces.

-Dar n-o omori înainte ? glumea cârciumarul.

-Mi-a făcut ăl de sus toată treaba, îi cânta în strună mușteriul.

-Cred și eu, la câte acatiste ai dat la biserică. Ia zi, măcar v-a lăsat ceva?

-Ba bine că nu! Zece pogoane și jumătate și niște bani la bancă.

-E, ăsta da noroc. Atunci fă cinste la toți creștinii ăștia din bar, îl îndemna Virgil.

Când era rost de vreo cununie civilă, nu scăpa nimeni de petrecerea din birtul lui Virgil.

-Omul bea și de fericire, dar și de necaz! Ginerică, bea acum de fericire, că de mâine te îneacă necazul și vii la mine nechemat, glumea Virgil.

Tot stând în tovărășia alcoolului, cârciumarul nostru a căzut și el în patima băuturii. Aburii și mirosul înșelător l-au învăluit fără să-și dea seama, transformându-l într-un alcoolic nesuferit.

Jumătate din sticlele aflate în bar îi erau destinate numai lui, iar afacerea începea să se opintească.

Farmecul personal îl părăsise treptat, nu mai glumea ca altădată, iar oamenii nu doreau tovărășia unui individ alcoolic, asemeni lor. În scurtă vreme a ajuns la faliment, iar barul a fost închis. Trebuia să bea la concurență, pentru a-și potoli setea blestemată. Pentru că nimeni nu voia să mai aibă de-a face cu noul bețiv al satului, Virgil a plecat la oraș, să-și găsească un rost pe acolo. S-a angajat șofer la o firmă care transporta bere. Ironie, nu?