În istoria civilizației europene, puține idei au permanența, prospețimea, vigoarea și forța instantanee de persuasiune ca aceea a propriei, iminente, prăbușiri.
S-ar zice că fiecare secundă de civilizație vie a fost însoțită, ca o umbră, de convingerea că e ultima ori printre ultimele. Cum de s-a cuibărit conștiința propriei dispariții atît de profund în sufletul culturii europene, e o altă discuție. Cum de au apărut spaima eradicării și conștiința tristă a ultimei clipe în fiecare mare episod cultural european este, iarăși, o temă interesantă. Din acest punct de vedere, ”Supunere”, cel mai recent roman al lui Michel Houellebecq, apărut la Humanitas, nu face decît să continue această tradiție.
Totuși, ”Supunere” nu are nimic apocaliptic, nimic tragic, nimic implacabil. Dimpotrivă, romanul povestește cum se poate negocia acest sfîrșit, cum se poate evita Apocalipsa, chiar dacă nu se poate evita moartea. Modelul este istoric: o refondare de tip augustinian a civilizației noastre. În istoria Romei, momentul apariției lui Augustus a însemnat nu doar, cum am învățat la școală, sfîrșitul definitiv al Republicii (deși, biata de ea se sfîrșise încă din vremea lui Iulius Cezar) și începutul Imperiului, ci și refondarea civilizației politico-juridice a Romei, resetarea ei, cum am zice astăzi. După o criză teribilă care este însăși sfîrșitul, după dezordini și frămîntări haotice, vine un înțelept care preia puterea și reașează cetatea după reguli noi. Toată lumea e fericită: cei care vroiau o lume nouă, au impresia că o au, iar cei care vroiau prelungirea lumii vechi au impresia că aceasta a fost salvată. În orice caz, și unii și ceilalți cereau o nouă vigoare și chiar asta li se și oferă. În romanul ”Supunere”, acest Augustus pe care nu-l vedem niciodată de-aproape, dar care există cu toate atributele sale este candidatul Frăției Musulmane la alegerile prezidențiale franceze din 2022, Mohammed Ben Abbes. Cu ajutorul socialiștilor, el cîștigă alegerile. De ce l-au ajutat socialiștii? Pentru că celălalt candidat din turul II era Marine Le Pen și, după logica politică a democrației franceze, ”tout sauf le FN”. Ben Abbes este chiar acest ”tout”. La început Franța și apoi, treptat, întreaga Europă se vor reașeza, sub harisma acestui om blînd, cumpătat și înțelept într-un fel de islam moderat. În acest sens, ”Supunere” este romanul unei pacificări. După modelul Pax Romana, supunerea este cheia de boltă a noii păci - în arabă, cuvîntul ”pace” (salaam) are rădăcină comună cu ”supunere” (islam). Islamul însuși, cum se vede, este supunere.
Houellebecq nu este un profet (de fapt, genul lui intelectual nici nu poate exersa fervoarea profeției), iar ”Supunere” nu este o predicție. Este o incursiune în sufletul actual al Occidentului. Eroul principal al romanului, François, este întruparea civilizației franceze (și, prin extensie, europene) actuale: rafinat intelectual, sofisticat în gusturi, capabil să pună diagnostice precise, dar incapabil să trăiască altfel decît imprecis, sceptic nemîntuit, incapabil de experiențe religioase profunde, dar dependent de evaziunea prin substanțe (în cazul lui particular, prin alcool), ratînd erotismul tocmai pentru că-l exersează cu disperare, neiubit și neiubitor, dar dezamăgit și dezamăgitor. El este produsul unei școli de elită (”facultatea de litere” de la Sorbona)care, însă, nu mai produce ceva cu adevărat folositor lumii de mult. 5% dintre absolvenții ei rămîn să o perpetueze, ca profesori, restul de pierd prin joburi variate, fără vreo legătură cu ceea ce au învățat. François pare a fi un norocos - datorită unui foarte bun doctorat în Joris-Karl Huysmans (scriitor francez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de care eroul din ”Supunere” se simte foarte atașat, pînă la a-l considera, cumva, un fel de dublu al său), este păstrat la catedră, în universitate. Nu are, însă, nici vocație, nici chef pentru profesorat. O face, totuși, dintr-un fel pornire obscură în care se amestecă dorința de a se culca cu studentele și avantajul libertății ”academice”. În plus, chiar nu se vede făcînd altceva. Ei bine, un asemenea om nu va fi distrus niciodată, pentru că el este mereu disponibil să negocieze.
Într-un interviu de promovare a romanului, Houellebecq a spus că a studiat atent Coranul și a ajuns la concluzia că se poate negocia cu islamiștii un mod de viață care să fie plăcut și Occidentului. ”Cîrligul” este irezistibil pentru bărbatul occidental actual: poligamia. Firește, nimeni nu va fi obligat să fie poligam - libertatea se respectă, iată! Dar dacă vrei să fii, regimul islamic îți permite. În pasul următor, se va descoperi, cu nesfîrșită blîndețe și cu respectul permanent al linștii, beneficiile supunerii. ”Ce bine e să fii supus!” echivalează cu ”ce bine e să fii musulman!”. Iar mai apoi, se va oferi șansa unei vieți cu totul noi. În proiectul vieții cu totul noi, nu va conta deloc în ce va consta ea, de fapt, ci va conta că se va oferi posiilitatea oricui de a se rupe definitiv de viața lui actuală. O ofertă, nu-i așa, irezistibilă pentru occidentalul angoasat, labil, egosit și temător de azi.
”Da, cartea are ceva înfricoșător”, a răspuns Houellebecq unei întrebări la un moment dat, continuînd: ”Folosesc tactici scriitoricești de înfricoșare. Ceea ce nu mi-e clar, însă, este de cine trebuie să ne fie frică în Franța: de islamiști care vin sau de băștinași”. Cineva spusese cu ceva timp în urmă, despre Houellebecq, că nu este islamofob, ci francofob.
”Supunere” nu este, totuși, o carte fără speranță. Cu o măiestrie scriitoricească formidabilă, Houellebecq strecoară un gram din gema luminoasă a speranței în ultimele pagini ale romanului, schimbînd modul indicativ în care a scris povestea pînă la acel moment cu modul optativ. Foatre mulți cititori au înțeles că François alege și el noua cale - se convertește la Islam, își ia trei neveste și devine profesor de nădejde la Sorbona islamizată. Doar că acest final, cum ziceam, e scris la modul optativ. Poate, totuși, nu va fi așa - ne spune, la final, Houellebecq.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
