Un poem al lui Marius Tucă

Cafeaua aburește, dar nu mai spune nimic. Nu pentru că n-ar fi bună, ci pentru că  nu mai știm să o ascultăm. Nu lumea s-a golit de sens, ci privirea noastră a devenit surdă.

Poate din întâmplare, poate așa a trebuit să fie, dar chiar imediat după gândul acesta am primit pe whazup, via Robert Turcescu, un poem minunat al lui Marius Tucă. Despre cafea.

Ce eveniment minunat, un poem…

E cea mai bună şi mai neştiută cafea

Spre sufletul tău se îndreaptă zece saci

Pune în el toţi acei draci

Care mi-au măcinat seminţele de maci

Şi prin sânul tău ajungeau în sângele meu

Odată cu cafeaua Esmeralda Gheişa Panama

Sorbită de tine la prima oră a dimineţii

Când încă nu s-au trezit poeţii,

Din aburul ei, al Esmeraldei Gheişa Panama

Ţi-am scris cele mai frumoase poeme

Pe ochi, pe cuvinte, pe gene,

Aşa tot ce e al tău are culori şi gust de cafea

Nepreţuită, tăinuită, sălbatică

Ea inima ta ascunsă într-un off-shore în Panama

Ca şi Esmeralda Gheişa Panama”.

Poemul despre cafeaua Geisha din Panama a fost o lumină scurtă, aproape dureroasă. Nu prin frumusețe, ci prin contrast. Ca atunci când aprinzi un chibrit într-o cameră abandonată și vezi, pentru o clipă, cât de mult praf s-a adunat. A fost un semnal de alarmă: nu mai scriem poezii, nu mai spunem povești. Nici copiii nu mai par să aibă copilărie… Asistăm la dezvrăjirea Lumii, la pierderea calității de a putea povesti… lucrurile nu mai au aură, nu mai au vrajă. Ele doar există, mute și impasibile. Reducem totul la cauze, la efecte.

Altă dată, Walter Benjamin credea că ultimii locuitori ai lumii fermecate sunt copiii. Azi nu mai e așa…

Se fac milioane de fotografii. Dar acestora le lipsește vraja… le lipsește exact imaginea narativă a amintirilor din ceea ce Benjamin numea „memorie involuntară”. Le lipsește esența, interioritatea narativă. Asta e deosebirea esențială. Fotografiile nu spun nimic.

Inspirat de Proust, Benjamin spune că lucrurile păstrează privirea care le-a atins, devenind și ele — privitoare…

„Cel privit, sau cel care se crede privit își ridică privirea. A trăi aura unei apariții înseamnă a-i da putința de a-și ridica privirea.”

Lucrurile își pierd vraja, aura, atunci când privirea lor dispare. Nu ne mai privesc nici nu ni se mai adresează. Nu mai sunt un Tu, ci devin un El mut. Nu mai are loc nici un schimb de priviri cu lumea."

Și tocmai aici, în această ruptură, se vede drama noastră: nu doar că lumea nu mai e „frumoasă”, ci că nu mai e un interlocutor. Nu mai există acea reciprocitate mută, acel schimb minim, aproape imperceptibil, în care simți că ceea ce vezi te vede.