Ultimul mare trubadur român își aștepta moartea într-un bloc comunist din Piatra Neamț. Nebune dorinți stinse într-un apartament din Pietricica

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Praful și pulberea se alesese de frumoasa Zaraza și de lumea care îi zămislise incitanta legendă! În anii '50 în locul petalelor de crin în juru-i curgeau manifeste care îndemnau la lupta de clasă, gura-i nu mai era un poem de nebune dorinți, ci de ode pentru ”ai popoarelor părinți”, iar tezaurul sublim al sânilor era încotoșmănat într-o salopetă de tovarășă de muncă și viață.

Ultimul trubadur și lipsa sa de noroc

Oamenii care alimentau boema bucureșteană erau care la închisoare, care pe goană prin lume sau zgribuliți de frig în vreun vestibul al caselor confiscate. Acestei lumi în schimbare, Cristian Vasile avusese nenorocul să îi supraviețuiască, fără a fugi peste hotare, fără a fi arestat sau bătut, dar plătind fizic prețul deznădejdii și depresiei prin care trecea. Tangoul uruguayan tradus de Ion Pribeagu – transformând într-o regină a Micului Paris cârpa brodată numită Zaraza, folosită de un vaquero să își acopere vaca – nu mai răsuna niciunde.

Gloria muzicii românești interbelice se întorsese din Război – unde a servit ca personal artistic atât pe frontul de Est, cât și pe cel spre Berlin – și nu a mai găsit nimic din strălucirea Bucureștiului care îl adula cu numai câțiva ani înainte. Casele de discuri unde înregistrase piese nemuritoare fuseseră naționalizate și aveau oricum alte preocupări decât ”frivolele și decadentele melodii burgheze”.

Cristian Vasile a fost la un pas de moarte imediat după schimbarea regimului, lovit de tuberculoză și l-a salvat doar iubirea mamei și fratelui său, îngrijindu-l la Sinaia. Dar și scăpat de moarte, ultimul mare trubadur nu își găsea liniștea. Muncește sporadic, ca administrator de cămin cultural, muncitor la Gaz Metan Mediaș, prezentator la Circul București și apoi ajunge regizor secund la teatrul din Piatra Neamț.

ANM anunță zile sufocante în București. Ce urmează până luni

Urmașul unui fost lider al URSS, capturat de Ucraina pe când lupta în armata Rusiei

Aici era însoțit de Rada, ultima dintre ”femeile multe din lumea asta mare” care a rămas alături de el.

Într-un apartament de loc comunist, după ce amândoi se pensionaseră, îi găsesc, în 1967, reporterii de la ziarul local Steagul Roșu. Lucrurile se schimbaseră față de anii '50, Electrecord reîncepuse să publice discurile interbelice, melodii încântătoare precum ”botina fină” a demoazelelor erau scoase de la naftalină și redifuzate la radio.

Reportajul scris atunci aveți acum ocazia să îl citiți, așa cum probabil au făcut-o bunicii voștri și poate au lăsat deoparte ziarul de 25 de bani și au fredonat un refren ”în fumul de țigare ce se pierde în van”.

Notă, înainte de a citi rândurile din 1967: Sfârșitul poveștii e trist. Starea de sănătate a lui Cristian Vasile s-a deteriorat din nou și zadarnic e tratat la Predeal sau Sibiu. Pe 15 iunie – adică e cam acum parastasul de 52 de ani – 1974 moare la Sibiu. Cere ca mormântul să nu îi fie marcat în niciun fel!

În text am folosit versuri sau aluzii la versuri din ”Zaraza”, ”Iubesc femeia” și ”Aprinde o țigare”. Reascultați-le când aveți timp sau chef. Este cea mai frumoasă candelă pe care o aprindeți nu pentru sufletele lor, ci pentru o perioadă care însuflețit România într-un fel aparte. Irepetabil.

Ediția de duminică, 16 aprilie 1967, a publicației Steagul Roșu, ”organ al Comitetului Regional al Partidului Comunist Român și al Sfatului Popular Regional Bacău”. Ironie a sorții, chiar preț de fapt divers: 4 pagini/25 de bani!

Un trubadur de altă dată

Articol de Tiberiu Uță și Nichita Bistriceanu

Numele lui Cristian Vasile îl întîlnim astăzi pe discurile editate de „Electrecord“, expuse în vitrinele librăriilor sau în magazinele cu articole muzicale, îl auzim adesea la posturile de radio.

Buchetul de melodii „Zaraza", „Pe cer s-a stins o singură stea“, „Ce vrei să-ți scriu” și „Aprinde o țigare” care odinioară au încîntat inimile tuturor celor ce le-au auzit, sînt și astăzi apreciate și îndrăgite de melomani. Puțini însă dintre cititorii ziarului nostru știu că acest „ultim trubadur", cum l-a numit cîndva compozitorul Ion Vasilescu, trăiește in Piatra Neamț.

Noi l-am găsit într-un apartament din blocul 5 de pe bulevardul Pietricica, în pragul celui de-al 60-lea an al vieții sale. Omul acesta de statură mărunțică, cu privire vioaie, emană atîta căldură sufletească, atîta pasiune, e atît de comunicativ, încît ușor te cucerește.

Discuția pornește pe firul amintirilor.

Parcă s-a tras o cortină deoparte.

Cristian Vasile capătă înfățișarea de acum cîteva decenii , un bărbat frumos, atrăgător, cu o voce caldă, catifelată, cîntînd cu patos melodia „Inimă pribeagă" (muzica Robert Stoltz, text Nicu Chiricescu).

Aplauze, flori, îmbrățișări, zîmbete. Suntem în 1928. Cristian Vasile și-a făcut debutul, cîntînd în grădina „Răcaru" din Calea Griviței-București.

Venise din Brăila lui Panait Istrati. Fusese coleg de liceu cu dramaturgul Mihail Sebastian. Cîntase în vechiul și vestitul cor bărbătesc „Armonia“.

Dragostea de muzică o avea de la iubita sa mamă — azi o venerabilă bătrînă în vîrstă de 81 de ani — pe care în copilărie, după cum ne mărturisește, o trăgea de rochie spunîndu-i: „Mai cîntă-mi, mamă ! Ce frumos știi tu să cînți!”.

Numele lui Cristian Vasile a devenit repede cunoscut. Avea 21 de ani.

Seară de seară delecta publicul bucureștean în grădinile, terasele și restaurantele „Roata lumii", „Grand", „Lafayette" și altele. Casele de discuri de renume mondial „Odeon" și „Columbia" i-au făcut nemuritoare vocea. Scenele străine din Viena, Berlin, Paris, Cairo, Alexandria, Beyrut... l-au solicitat pe cîntărețul român, care ducea cu el vechile noastre romanțe pe versuri de Maria Cunțan, Arthur Enășescu, Ion Minulescu, neuitînd niciodată să poarte pe piept simbolul patriei — tricolorul.

„Genialul lui talent îl clasifică printre marii interpreți europeni ai genului și cînd afirmăm aceasta nu exagerăm absolut cu nimic, deoarece plăcile lui fac parte integrantă din discotecile oricărui amator de frumos din București, ca și din Berlin, din Roma și din Stockholm... Romanțele sale sînt poeme, tangourile prilej de încîntare a sufletului și cititorii noștri nu pot avea o distracție mai agreabilă decît o seara petrecută în societatea acestui mare artist al vocii“ — scria în 1932 revista „Realitatea ilustrată".

Compozitorii Ionel Fernic, Elly Roman, Ion Vasilescu, Gherase Dendrino și alții au găsit în Cristian Vasile interpretul inegalabil al timpului.

Prin glasul lui, cîntecele „Mai spune-mi că nu m-ai uitat", „La margine de București", „Vrei să ne-ntîlnim sîmbătă seara" și atîtea altele au căpătat rezonanțe profunde și emoționante. „Trubadurul care cînta seară de seară între tufele înflorite de iasomie, unei iubite de-o seară sau de-o vară, o serenadă pe care o acompania la chitară“, cum spunea muzicologul George Sbârcea, a fost înaintașul strălucit al lui Gică Petrescu, Mia Braia, Ion Luican, Rodica Bujor, Ioana Radu, Maria Lătărețu.

De-a lungul a două decenii (1928— 1949), muzica ușoară românească a avut în Cristian Vasile un interpret de prim rang.

...Anii au trecut. Sănătatea sa șubredă nu i-a mai permis să-și continue cariera în care pusese atîta suflet și în care excelase. Pietrenii l-au cunoscut mai apoi pe afișele noului teatru de stat din orașul lor, ca regizor tehnic. De aici a ieșit la pensie. ...La o cafea, stăm de vorbă cu el și soția sa, Rada Moldovan, care cu ani și ani în urmă, împreună cu Jeny Boerescu, au constituit primul duet feminin din țară.

Pe pereți, fotografii din viața și activitatea lor de artiști, pe masă — albume, scrisori, vederi — un material bogat, după care profesorul Petre Ghiață se va inspira în lucrarea pe care o pregătește : „Romanțe, compozitori, textieri, interpreți”. Printre zecile de scrisori, găsim rînduri entuziaste trimise din diferite colțuri ale țării de către admiratori și admiratoare care au auzit că interpretul lor preferat, Cristian Vasile, trăiește la Piatra Neamț.