Reuniunea de la Istanbul cu Rusia, Turcia, Germania și Franța la masă, a adus liniile de forță ale unei păci separate pentru Siria, posibilă prin acomodarea intereselor strategice rusești și turcești cu cele europene. Dacă Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a câștigat în profil și capacitate de negociere, secondat de statele europene, de partea cealaltă, Rusia a ajuns să discute la masă cu unii dintre principalii donatori pentru reconstrucția Siriei pe care și-i dorea pentru a consolida și sustenabilitatea economică a construcției statale pe care o domină militar în Orientul Mijlociu.

Procesul de la Istanbul este important prin temele abordate și reașezarea apelor, prin migrarea de la procesul Astana – Rusia-Turcia-Iran – care a dat mari bătăi de cap și și-a arătat limitele, precum și de la cel gestionat exclusiv de Rusia în procesul inter-sirian – boicotat de marile grupuri ale opoziției siriene, cu precădere cele din diaspora – către o formulă ce include și Europa și interesele statelor europene și mai aproape de dezideratele procesului oficial de la Geneva, condus de către ONU și reprezentantul special Staffan de Mistura.

Marea problemă în Siria e faptul că pe teren se află marile puteri globale – cu o notă distinctă pentru China, mai puțin implicată și doar pentru anumite exerciții comune și marcarea cu bunăvoință a parteneriatului special cu Rusia – dar și marile puteri regionale – Turcia, Iran, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, direct sau cu proprii intermediari. O maximă complicație ce exclude formule de apropiere directe.

Varianta siriană, cu o pace separată ruso-iraniană care să excludă “alți actori externi” nu a dat rezultate, formatul Astana cu Rusia, Iran și Turcia își are limitele sale iar Turcia a ieșit profund nemulțumită din ultima reuniune de la Teheran, în timp ce bilaterala SUA-Rusia este marcată de diferențe majore de abordare și e neinclusivă pentru problemele europenilor și mai ales ale Turciei, ignorând, totodată, și influențele statelor din Golf pe teren și cerând retragerea Iranului. Mai adăugăm interesele Israelului și avem modelul Nodului Gordian sirian în care marcăm, de fapt un război fără învingători.

Lansarea formatului Istanbul pare o bună ocazie de rotunjire a colțurilor, chiar dacă nu participă la negocieri reprezentanții sirieni. Erdogan, Macron, Merkel și Putin au putut avea o discuție pe temele majore și să constate propriile divergențe, de unde reflectarea clară a problemelor majore ale coeziunii tuturor părților implicate. Președintele Franței a avut o discuție telefonică cu Președintele SUA, Donald Trump, care a fost ținut la curent de evoluții, în timp ce Arabia Saudită are un moment de cădere majoră de prestigiu la nivel internațional, după cazul Khashoggi, încât nu poate emite pretenții azi la o prezență, influență și vizibilitate mai mare.

Deși este departe un consens chiar și în această formă de pace separată - în fapt un Cvartet de facilitatori ai procesului - premizele sunt încurajatoare în privința viitoarelor formate, pentru că procesul generat la Istanbul asumă deja o formă inclusivă, cu respect față de toți cei implicați în regiune și interesele lor. Astfel, documentul final vorbește despre o încetare a focului durabilă în Idlib - deși Rusia și Siria avertizează că e o soluție intermediară cea a deconflictualizării și că provincia trebuie să revină sub controlul autorităților de la Damasc. Reuniunea marchează o victorie pentru Turcia, nu numai diplomatică, dar și strategică, deoarece Ankara nu și-ar dori o declanșare a conflictului în regiunea unde are trupe și unde protejează toți refugiații opoziției din zonele de dezescaladare deja dezmembrate de Rusia și Iran în favoarea regimului Al Assad.

În al doilea rând, divergențele vin din substanța procesului de pace: statele europene și Turcia vor un proces inclusiv, în varianta ONU, cu o Adunare Constituantă formată din 150 de reprezentanți, dintre care 50 sunt ai regimului, 50 ai opoziției și 50 desemnați de ONU(diaspora siriană, grupările neacceptate), în timp ce Siria, susținută de Rusia și Iran, dorește să selecteze participanții opoziției și să nu aibă reprezentanții aduși de ONU, deci “să controleze suveran procesul”. Totuși, documentul final al reuniunii de la Istanbul vorbește despre un proces inclusiv, „condus de sirieni, realizat de sirieni”, care permite revenirea refugiaților. În nici un caz nu face referire la conducerea procesului de către Siria lui Al Assad.

De altfel, situația liderului sirian nu a fost inclusă în document, divergențele sunt substanțiale, însă fiecare din cei prezenți, cu excepția Rusiei – Erdogan, cu precădere – a marcat imposibilitatea ca Al Assad să fie parte a soluției, pentru că nu e acceptat de opoziția siriană din exil și de către marile grupări ale opoziției, după ce și-a măcelărit propriul popor. „Poporul sirian va determina soarta și viitorul Președintelui Bashar al-Assad. Din punctul nostru de vedere, Assad și-a ucis cetățenii, nu e cineva pentru care avem vreo stimă deosebită. Masacrele continuă ca înainte, dar e dorința noastră ca procesul să ajungă la un final și poporul sirian să poată să-și trăiască din nou viața”, a declarat Erdogan după reuniune.

De la începutul războiului din Siria, acum 7 ani, au fost uciși circa 400.000 de sirieni iar jumătate din populația țării, de 12 milioane de locuitori, s-a refugiat în interior dar mai ales în afara Siriei, majoritatea arabi sunniți epurați pe criterii sectare de către Al Assad, pentru a-și consolida o majoritate allawită-druză, creștin maronită în cazul unui viitor vot pentru noul lider sirian post-război.