Tragicul destin al soției marelui medic Carol Davila. Lacrimile celor care își amintesc încă mai curg

Tragicul destin al soției marelui medic Carol Davila. Lacrimile celor care își amintesc încă mai curg

Revista Historia ne amintește povestea dramatică a familei marelui medic Carol Davila. Personajul marcant al medicinei a trăit cel mai dureros sentiment când și-a văzut pruncul fără mamă, după ce soția lui, Maria, a avut un sfârșit tragic. Acela a fost momentul în care viața sa a devenit un calvar.

Carol Davila a fost un medic și famacist de origine franceză, născut în Italia, care ajunge în Țara Românescă la invitația domnitorului Barbu Știrbei. Misiunea doctorului era să organizeze sistemul sanitar românesc. Deși acestă sarcină trebuia să se întindă pe o perioadă de 3 ani, Davila a ales să își continue activitatea pe parcursul a trei domnii diferite:a lui Știrbei, a lui AL. I. Cuza și a lui Carol I.

Davila s-a numărat printre cei care l-au apreciat pe pictorul Theodor Aman și în decursul anului 1862 şi 1863, a comandat numeroase pânze. „În 1863 el (Aman) este rugat de doctorul Davila să execute pentru Eforia Spitalelor portretele fondatorilor acestor aşezăminte... În asemenea condiţiuni a pictat pe Grigore Ghica, pe Spătarul Mihail Cantacuzino, Mihail Racoviţă şi alţii, care se află azi în posesia Eforiei“. Davila a cerut și un portret al soției sale, Maria, realizat după o fotografie făcută în Franța. La patru ani de la moartea Mariei Davila, când doctorul Davila se recăsătorise şi avea deja trei copii, a pus la loc de cinste, în galeria donatorilor de la Azilul Elena Doamna, portretul primei sale soţii, realizat de Aman în 1864.

Ne puteți urmări și pe Google News

Povestea lor de iubire și sfârșitul Mariei Davila

Marţi 13 aprilie 1853. În acea zi soseşte la Bucureşti, având un modest bagaj, în care se află o trusă de ordonanţă pentru primul ajutor, doctorul francez Charles-Antoine-François Davila, acel „om providenţial”, cum l-a numit Valeriu Bologa, întrucât, în timpul lui Davila, prin Davila, la îndemnul lui Davila, cu ajutorul colaboratorilor şi elevilor lui Davila, s-a organizat medicina românească, scriu cei de la Historia.ro.

Capitala Ţării Româneşti se afla, pe atunci, sub domnia lui Barbu Ştirbei, într-o fază de dezvoltare, pe care Nicolae Iorga a denumit-o „Bucureştii romantismului francez“. Într-un asemenea mediu, tânărul medic francez nu se va simţi cu totul dezrădăcinat. Va avea, în curând, la Bucureşti, mulţi prieteni:pe inginerul Lalanne, pe profesorul Leopold Monty, pe Ulisse de Marsillac, va intra în societate, va merge, nu foarte des, la baluri. Printre tinerele fete din societatea pe care o frecventează Davila se află şi Maria, fiica doctorului Marsile, medic francez, stabilit în ţară în timpul lui Grigore Ghica şi fost medic primar la spitalul Colţea. Mama Mariei, Sultana Marsile sau Marsil, cum mai apare scris în ziarele vremii, era născută Colceag, dintr-o veche şi bogată familie de boieri români. Tatăl Mariei murise de mai mulţi ani la data la care Davila se va îndrăgosti de ea şi o va cere în căsătorie; mama fetei îl va refuza însă categoric. După cinci ani de la primul refuz, Davila continuă să fie în relaţii destul de reci cu Sultana Marsile.

Reîntâlnire la bal

În ianuarie 1858, la balul dat de Ioan Manu, Davila se va reîntâlni cu Maria şi tinerii se hotărăsc să se căsătorească, în ciuda refuzului sistematic al mamei fetei. Aceasta nu se lasă înduplecată nici de devotamentul tânărului doctor atunci când, prin luna august a aceluiaşi an, o îngrijeşte pe Maria, care se îmbolnăvise grav. Se vor căsători în casa doamnei Câmpineanu, mătuşa fetei. Ceremonia va fi dublă, căci Maria era ortodoxă, iar Davila, catolic.

Pruncul fără mamă, amintirile unui orfan apoi iar moarte

Fericirea tinerilor căsătoriţi se va sfârşi brusc şi dramatic. În martie 1860, Maria Davila moare, la naşterea copilului lor, micuţa Maria. Davila va fi profund impresionat de această dramă. Dar cea mai vie impresie i-o va produce vederea pruncului fără mamă, impresie ce se va suprapune peste propria sa experienţă de viaţă, căci şi el era orfan şi crescuse printre străini. Tânărul va lua o hotărâre mare: va crea aici, în propria sa casă, căci Maria îi lăsase averea ei, un orfelinat. Trei săptămâni mai târziu, după moartea Mariei, avea să moară şi fiica lor. Pentru restul vieţii, Davila îşi va dedica o mare parte din timpul, energia şi dragostea sa copiilor orfani.