Conducătorii țării au învinovățit imediat Israelul pentru uciderea lui Mohsen Fakhrizadeh săptămâna trecută. Israelul de obicei nici nu neagă și nici nu confirmă astfel de atacuri, preferând ambiguitatea în defavoarea răspunderii și consolidând în același timp aura mistică a serviciilor sale secrete.

Însă e greu de imaginat că oricare alt stat ar fi putut întreprinde un atac atât de îndrăzneț. În plus, cei doi conducători care au de profitat cel mai mult sunt dl Trump și premierul israelian Benjamin Netanyahu, pe care-i unește aceeași preferință pentru linia dură în raport cu Iranul.

Asasinatul amplifică tensiunile din Orientul Mijlociu după câteva luni de relativ calm, și riscă să îngreuneze îndeplinirea angajamentului lui Joe Biden de a începe negocieri cu Iranul și a adera din nou la acordul nuclear din 2015, dacă Teheranul va consimți să revină la conformarea deplină cu prevederile lui. Domnii Trump și Netanyahu par deopotrivă porniți să facă tot ce le stă în putință pentru a torpila șansele președintelui ales al Americii înainte ca el să apuce să se instaleze la Casa Albă.

De la înfrângerea lui electorală, în regiune s-a răspândit teama că dl Trump s-ar putea dezlănțui printr-o lovitură de adio împotriva Iranului ori a aliaților lui, una ce ar putea spulbera speranțele readucerii Teheranului la masa negocierilor. S-a scris că luna trecută președintele și-a întrebat consilierii ce opțiuni de lovire a instalațiilor nucleare iraniene ar avea, fiind ulterior convins să nu recurgă la acțiuni militare. Dar dacă dl Netanyahu dorea să dispună un atac contra regimului islamic, ce alt moment mai bun și-ar fi putut alege în afară de acela în care unul dintre cei mai anti-iranieni și pro-israelieni președinți americani se mai află încă în funcție?

Dl Trump a făcut deja tot ce putea pentru a distruge acordul nuclear semnat de Iran cu puterile mondiale, cât și pentru a izola țara după ce a retras unilateral SUA din acord și i-a impus cel mai dur regim de sancțiuni. Însă strategia lui de „presiune maximă” a eșuat.

E drept, măsurile Washingtonului au împins economia Iranului într-o recesiune profundă. Dar concomitent au și inflamat o regiune volatilă. Sancțiunile le-au conferit mai multă putere adepților liniei dure din Iran și militanților controlați de ei, expunând totodată vulnerabilitățile partenerilor Americii din Golf, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.

Mai mult chiar, dacă sub acord Iranul și-a restrâns considerabil activitățile nucleare, acțiunile dlui Trump au determinat Teheranul să-și extindă programul atomic. Stocul său de uraniu îmbogățit este astăzi de 12 ori mai mare decât era atunci când președintele a abandonat acordul.

Iranul a rămas totuși în acord, cu susținerea Regatului Unit, Franței, Germaniei, Chinei și Rusiei, ceilalți semnatari ai lui. Deși admit lipsurile acordului și critică și ele acțiunile Iranului, puterile europene îl consideră totuși cel mai bun instrument pentru împiedicarea unei curse regionale a înarmării, dar și o platformă de la care pot porni oricare alte negocieri viitoare.

UE a condamnat pe bună dreptate asasinarea lui Fakhrizadeh drept un „act criminal”. Semnatarii europeni trebuie acum să-și întețească eforturile diplomatice pentru a crea un mediu propice înmulțirii șanselor de dialog între Teheran și Washington după ce administrația Biden va fi fost învestită. Regimul iranian a jurat să răzbune uciderea lui Fakhrizadeh, însă el ar trebui să evite să se lase manipulat pentru a recurge la represalii.

Acordul nuclear nu a îndepărtat multe dintre temerile pe care le au puterile occidentale și regionale cu privire la acțiunile maligne ale Iranului, de la miliții și până la rachete. Însă el asigură un punct de pornire net superior anilor intempestivi ai administrației Trump, în cursul cărora regiunea s-a temut în permanență că s-ar putea afla în prag de război. Sarcina dlui Biden era oricum extrem de complexă. Acest asasinat nesăbuit și periculos nu face decât să reitereze necesitatea unui dialog între toate părțile. (Rador)