Vă place de Figaro? Nu ziarul, ci personajul operelor briliante ale lui Mozart și Rossini, după care ziarul și-a luat numele în 1826? El a fost, se știe, creat de Beaumarchais într-o trilogie: „Bărbierul din Sevilla”, „Nunta lui Figaro” și „Mama vinovată”. Ei bine, ce personaj fabulos este Figaro, dar ce personaj fabulos a fost Beaumarchais!

Dacă veți deschide obișnuitul wikipedia căutînd ceva despre dl Pierre Augustin de Caron Beaumarchais, veți afla că a fost „un ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme și revoluționar (atât francez cât și american).” Toate sînt adevărate! S-a născut în 1732 la Paris, într-o familie nici bogată, nici săracă. Tatăl lui era ceasornicar și copilul Pierre Augustin a fost pregătit de mic să-i urmeze în meșteșug pentru care vădea calități reale, de vreme ce la o vîrstă relativ fragedă a inventat un mecanism care îmbunătățea serios perfomanța ceasurilor mecanice. Cumva, această mică invenție a ajuns la urechile ceasornicarului regal care, fără multe scrupule, și-o însușește ca fiind a lui. Pierre Augustin nu se sfiește nici el să-l atace public pe ceasornicarul regelui pentru acest furt intelectual și, astfel, numele său ajunge pentru prima oară la urechile nobililor de la Curtea lui Ludovic al XV. La 24 de ani, Pierre se căsătorește și își întregește numele de botez, care era Pierre Auguste Caron, cu particula fals nobiliară „de Beaumarchais”. Beaumarchais este un nume creat chiar de el după denumirea unui mic domeniu pe care soția sa l-a primit drept dotă; domeniul era o mică pădure, Bois de Marchais – de aici, Beaumarchais, iar particula nobiliară „de” este introdusă un pic forțat, pentru a face impresie. La doar un an de la căsătorie, soția lui moare, foarte tînără fiind, și gura lumii vorbește despre faptul că Pierre Augustin nu ar fi străin de cauzele morții ei. Era doar primul din lungul șir de scandaluri publice cu potențial serios de distrugere cu care se va confrunta viitorul autor la lui Figaro.

Între timp, Beaumarchais se împrienește cu Joseph Duverney, unul dintre cei mai abili finanțiști francezi ai timpului. Acesta îl introduce în lumea afacerilor, a comerțului și a speculațiilor bursiere, iar Beaumarchais este pur și simplu fascinat, e atras ca fluturele de lampă și se aruncă cu voluptate în această nouă lume. Duverney și Beaumarchais încep să facă fel de fel de afaceri împreună, cele mai multe pe banii lui Duverney. Firește, unde sînt bani, e și putere. Beaumarchais cumpără o funcție de secretar al regelui. Devine, apoi, profesorul de harpă al Curții, ceea ce îi asigură un acces privilegiat în societatea doamnelor. Beaumarchais a fost toată viața lui un Don Juan ceea ce, după cum știu bine cei ce pratică cu prudență acest viciu, poate aduce nenumărate avantaje pe termen lung. Devine favorit al unui prinț de sînge, Louis Francois de Bourbon, prinț de Conti, și crește în rang – devine locotent al vînătorilor regale. La 34 de ani se căsătorește din nou și, doi ani mai tîrziu, rămîne iarăși văduv. Din nou, gura lumii slobozește vorbe grele: crimă, vînător sîngeros de zestre, etc.

În 1770, moare prietenul său de afaceri, Duverney. Conturile dintre ei sînt încurcate și, cînd a venit vorba despre moștenire, Beaumarchais exhibă un act prin care Duverney declara că îl iartă de toate datoriile. Legatarii lui Duverney atacă actul drept fals și începe un proces care va aduce multe prejudicii, dar și multe servicii lui Beaumarchais. În acest proces, care va dura trei-patru ani, Beaumarchais cîștigă inițial, pierde mai apoi, cîștigă din nou, apoi iar pierde. În timp, procesul dintre Beaumarchais și moștenitorul lui Duverney se transformă într-o dispută juridică, politică și personală între Beaumarchais și magistatul Goetzman, care fusese referent pentru sentința prin care Beaumarchais a pierdut procesul. Confruntarea dintre cei doi devine publică (cu Beaumarchais tipărind memorii polemice împotriva lui Goetzman, ceea ce produce săli de judecată neîncăpătoare la fiecare înfățișare), dar și extrem de de dură, încît, pe rînd, în desfășurarea scandalului, și unul și celălalt ajung la închisoare.

Cum afacerile și intrigile de Curte în care se implicase cu pasiune l-au dus spre nevăzutele fire ale tranzacțiilor secrete de toate felurile, Beaumarchais este socotit de către Ludovic al XV-lea drept cel mai potrivit om pentru o misiune secretă. În 1774, regele îl trimite la Londra pentru a negocia retragerea de pe piață a unui pamflet publicat acolo prin care era atacată una dintre amantele sale, contesa du Barry. Beaumarchais simte că dacă își duce la bun sfîrșit această misiune, poziția lui la Curte se va consolida, și se dedică cu pasiune realizării dorinței regelui. Doar că, în timp ce el organiza la Londra dispariția pamfletului, Ludovic al XV-lea moare și contesa du Barry cade în dizgrația noului rege, Ludovic al XVI-lea. Dar, nu-i nimic, o experiență ca cea dobîndită deja de Beaumarchais e utilă oricînd.

Deși noul Ludovic o detesta pe metresa vechiului Ludovic, îl însărcinează pe Beaumarchais cu o misiune perfect similară: aceea de a face să dispară de pe piața de limbă germană un alt pamflet, de data asta scris chiar împotriva lui. Beaumarchais dobîndise o bună expertiză în a suprima pamflete obraznice. Cu asemenea misiuni, Beaumarchais călătorește mult, ajunge chiar să facă ceva închisoare în Austria sub acuzația de spionaj, intră în contact cu personaje istorice misterioase, precum cavalerul d’Eon.

Începînd cu 1775, Beaumarchais simte că la orizont se întrevede o mare, imensă oportunitate pentru orice: peste Ocean, începuse Războiul de Independență. Se nășteau Statele Unite ale Americii! Beaumarchais a devenit un avocat fervent al independenței Americii și a pledat mult pentru ca Franța să-i sprijine pe rebeli. Sigur că, dincolo sau dincoace de politică și de idealurile libertății, stau banii. Beaumarchais a reușit să convingă pe Ludovic al XVI-lea și pe ministrul său de externe, contele de Vergennes, cel care în 1778 a semnat primul tratat de alianță între cele 13 state americane și Franța, că se poate ocupa de vînzarea de arme către insurgenții americani. Pe banii Curții, Beaumarchais a închiriat o flotă întreagă, a umplut vapoarele cu arme și le-a trimis în America. Compania pe care a creat-o pentru a servi drept paravan al afacerii, avea nume spaniol. Totul a decurs bine, Congresul American chiar i-a mulțumit în scris pentru ajutor, doar că banii pentru arme nu au mai venit din America decît cu mare greutate și niciodată toți. Această experiență îi va folosi, dar nu va trage învățături multe din ea.

În 1790, în plină Revoluție Franceză, Beaumarchais este inițial bine privit de noua putere, după ce Ludovic al XVI-lea interzisese „Nunta lui Figaro”. Beaumarchais era, așadar, un autor interzis de Vechiul Regim și, chiar dacă se împăcase în final cu Regimul, prestigiul prigoanei politice rămăsese. Doar că Beaumarchais nu prea mai vrea funcții, vrea bani. Așa că, folosind relativul său bun renume în ochii revoluționarilor, le propune să devină furnizorul lor de arme. Și de data asta iese rău. Între timp, neastîmpărat fiind, Beaumarchais se aruncă în speculații financiare încercînd să profite de confuzia produsă de revoluție în mediul economic și financiar francez. Revoluționarii află și îl aruncă în închisoare. De altfel, spiritul său aventurier și gustul său pentru luxul cam decadent îl duceau invitabil spre ura austerilor conducători ai Terorii. Printr-un mic complot în care au existat bani murdari și femei frumoase cu trecut încărcat legat de donjuanimsul său, Beaumarchais iese din închisoare scăpînd de eșafod, se ascunde un timp în Franța și apoi se exilează în Germania.

Va reveni la Paris abia în 1796, și va muri în somn, trei ani mai tîrziu, în 1799, la 67 de ani.

Ca să vă completați ideea despre ce fel de om era Beaumarchais, vă spun cu ce se ocupa el în ultimele sale zile. Cînd a murit, pe masa lui de lucru s-au găsit: un memoriu de susținere pentru un inginer care inventase o nouă modalitate de cîrmire la baloanele cu aer cald (se deschidea vremea dirijabilelor), actele unei afaceri de vînzare de arme din Olanda (care eșuase mai demult, dar pe care vroia să o resusciteze), scrisori cam nerușinate adresate unei foste amante (la bătrînețe, se pare, descoperise această plăcere bizară de a scrie scrisori nepublicabile unei foste iubite, care, de altfel, le primea cu plăcere și amuzament), poezii, cuplete, schițe muzicale, un articol despre ceea ce am numi acum piața de capital și o completare la Memoriile sale. Beau marchais făcuse toată viața lui o grămadă de lucruri de-odată. La un moment dat, în tinerețe, scrisese unui prieten „sînt obosit, trebuie să mă odihnesc, adică trebuie să mă apuc de altceva.” Cam acesta ar fi putut să fie motto-ul vieții sale.