Norvegianul Jo Nesbo este unul dintre aceștia. De pildă, în romanul său “Fiul” el întocmește un adevărat rechizitoriu la adresa societății în care trăiește. Nu cruță pe nimeni – nici pe reprezentanții protipendadei, nici pe mărunții escroci de pe stradă.

O lume violentă. O lume bazată pe miciună și nedreptate. O lume în care uneori cei nevinovați nu-și pot dovedi inocența și sunt aruncați abuziv în temniță. Sonny Lofthus face parte dintre acești urgisiți ai soartei. Un dependent de heroină socotit a avea puteri vindecătoare. Închis pentru crime pe care nu le-a comis.

Mărturii false, înscenări, polițiști corupți, traficanți de droguri și de carne vie, rețele de mafioți cu multe ramificații pe bătrânul continent… Ca un cronicar pedant, autorul înregistrează o sumedenie de aspecte ale ororilor ascunse de ochii publicului. Până și directorul adjunct al închisorii de maximă securitate Staten se pretează la mită, banii primindui într-un cont din Insulele Cayman.

După 12 ani de închisoare Sonny evadează și devine un justițiar, dorind să răzbune moartea tatălui său, victimă a păienjenișului de relații dubioase din poliție. Acțiunile lui provoacă haos, panică, stârnind viesparul populat cu indivizi certați cu legea. Dar cruciada lui, purtată de unul singur, nu are sorți de izbândă decât pentru scurtă vreme. Jo Nesbo propune o imagine catastrofală a capitalei norvegiene. După ce-i citești cartea, orice ghid care te îmbie s-o vizitezi ți se pare un fals grosolan. Dar dacă realitatea de acolo este atât de întunecată, oare cum ar trebui să se scrie despre ce se întâmplă la noi?