În România asta minunată, în sistemul ăsta de nonvalori care ne apasă zilnic, în vrăjeala asta care a devenit sport naţional, în lipsa asta de omenie specifică vremurilor sunt situaţii care nu se pot întâmpla decât pe plaiurile mioritice. De multe ori trăiesc senzaţii ce numai aici pot fi posibile.
Am întâlnit într-o zi un om cu atâta dragoste de Dumnezeu, cu atâta har, fără a fi preot, încât făcea parcă palpabilă prezenţa Lui atunci când începea să vorbească. Am cunoscut un cioban, dotat cu o inteligenţă nativă ieşită din comun. Omul păştea oile şi citea nu ştiu ce cursuri de matematică ale unui nepot de al său. În câteva luni a ajuns să rezolve ecuaţii complicate ce l-au lăsat mască pe studentul ce a uitat paginile în podul casei. Am cunoscut un copil atât de talentat la canotaj încât l-au selecţionat nu ştiu ce antrenori, dar din păcate părinţii nu-şi puteau permite să-l trimită în cantonamente. Am cunoscut o fetiţă care cânta extraordinar, avea un dar, un potenţial enorm, dar a ajuns la nu ştiu ce şcoală profesională. Am cunoscut un om care nu ştia cum îl cheamă cu buletinul în mână, dar făcea tâmplărie aproape de perfecţiune. A plecat afară şi acum e aproape milionar în dolari. Am cunoscut un băieţel care avea talent la scris. Am citit câteva lucrări de ale sale. Ca să aflu azi că s-a retras de la şcoală pentru a avea grijă de frăţiorii lui. Că, deh, părinţii l-au lăsat cu un bunic senil, fiind plecaţi la şters la cur babe prin occident. Asta e ţara de care vorbim, ţara care nu produce nimic, ţara care a ajuns pepinieră de sclavi pentru degeneraţii europeni, ţara a cărei locuitori scotocesc prin pungi în campania electorală.
Hai Doamne cu Apocalipsul!
Bun. Destul cu din astea că mă apucă nervii şi sacul meu de box va suferi din nou comoţii.
Vă împărtăşesc o întâmplare dintr-o anumită secţie, într-un anumit spital din ţară. Caz real, povestit de un pacient.
Omul are vreo 28 de ani, munceşte zilier prin sat , fumează, bea tot felul de licori ciudate, la 10 lei suta de mililitri. Un tip obişnuit, abrutizat de alcool şi muncă fizică, dar sincer şi sufletist de felul lui.
Într-o seară de sâmbătă a plecat la discoteca sătească. Îmbrăcat frumos, treaz, cu planuri mari de a se întâlni cu o frumuseţe locală. Mândra nu a venit, motiv pentru el de a servi câteva pahare. Menţionez că a plecat cu bicicleta. Ce dacă era iarnă şi zăpadă pe drum? El se descurcă. S-a făcut rangă de beat. Pe la orele 3 în noapte s-a gândit să plece. S-a urcat pe bicicletă şi a început să pedaleze. La primul podeţ a căzut, a dat cu mutra de gheaţă şi şi-a rupt dinţii. Norocul lui că l-a găsit un confrate beţiv care, milostiv, a sunat salvarea de pe telefonul din dotare. A ajuns la spital iar un medic buhăit de somn şi nervos l-a întrebat:
De ce nu ţi-ai pus, bă, cauciucuri de iarnă la semicursieră? Paştele mă-sii! Mă treziţi pentru toţi beţivii!
Cu toţi nervii l-a reparat oarecum. Acum omul nostru nu are dinţi în gură, dar mi-a explicat că el nu e Brad Pitt. Îl urăşte din suflet pe ăsta. Că una din mândrele lui are un afiş cu el pe perete şi toată ziua se uită la filmele lui şi nu are timp să vină la discoteca sătească.
Şi să mai spună cineva că România nu e fermecatoare...
Recomandările noastre
