Vă amintiți, desigur, finalul romanului ”Fructele mîniei” de John Steinbeck.
Nu cred că cineva care l-a citit îl poate uita vreodată – este unul dintre cele mai puternice din întreaga literatură.
Cînd familia Joads ajunge la Fresno, speranțele lor că vor prinde de lucru vreo trei sptămîni la cules bumbac se năruiesc. O ploaie teribilă, prelungită zile și nopți nenumărate, le spulberă speranțele. Lor, dar și ale altor zeci de familii aflate în aceeași situație. Ploaia persistă și văile în care cei mai mulți se adăpostiseră se umplu de apă. Supraviețuirea în aceste condiții începe să fie incertă. Mulți mor înecați sau striviți de alunecări de teren, iar cei care se salvează cumva sînt amenințați de foamete. N-au bani, n-au mîncare, apa amenință să-i înece, noroiul îi blochează. În cele din urmă, familia Joad se refugiază într-un hambar părăsit și deteriorat în care intră uzi pînă la piele. Acolo, descoperă un bărbat aproape mort de foame, prăbușit în paie. Rose of Sharon, al cărui copil abia născut murise din cauza condițiilor mizere de viață, după un schimb de priviri cu mama ei, Ma Joad, decide să-l salveze hrănindu-l cu laptele de la sînul ei. Romanul lui Steinbeck, care începe cu o secetă ucigătoare, deșertică, și se termină cu o ploaie diluviană, se încheie cu surîsul satisfăcut al lui Rose of Sharon, care salvează o viață de om cu laptele ei. Capacitatea ei de a susține viața prin dăruire o transfigurează, sub pana lui Steinbeck, dîndu-i o paloare angelică. Simbolistica actului final din ”Fructele mîniei” cere un eseu vast. Voi spune, doar, că imaginația marelui romanicer american a fost fără îndoială stimulată de legenda antică a lui Cimon și a fiicei sale Pero, legendă pe care romanii o intitulau ”Caritas Romana” (Mila romană), considerînd-o na dintre cele mai înalte pilde morale.
În această legendă, un om bătrîn, pe nume Cimon (în alte variante, Myco) a fost condamnat la moarte și se află în închisoare. Deși ar fi trebuit să-i organizeze deja execuția, temnicierul a decis să-l lase pe bătrîn să moară de foame. I-a permis, totuși, fiicei sale, Pero, să-l viziteze zilnic. La intrarea în celulă, Pero era foarte atent controlată ca nu cumva săstrecoare mîncare tatălui ei. După un număr destul de mare de zile, intrigat că Cimon nu moare, temnicierul a urmărit-o în secret pe Pero și a văzut că această, cum intra în celulă, scotea sînul și îl alăpta pe tatăl ei înfometat, prelungindu-i astfel viața. Se spune că temnicierul ar fi povestit uluit acest lucru pretorului, care, impresionat de devoțiunea lui Pero pentru tatăl ei, l-a iertat pe Cimon, redîndu-i viața și libertatea.
Legenda, prezentă în multe scrieri (sursa cel mai des citată este Valerius Maximus) a însemnat pentru romani un exemplu de dragoste filială. La Roma, comandamentul de a-ți iubi și onora părinții, incluzînd aici și obligația de a face orice pentru a-i proteja sau a-i salva din pericole, dimpreună cu obligația de a-i asculta în totală obediență, recunoscîndu-le înțelepciunea ce venea cu vîrsta, era cu adevărat sacru.
Pînă cînd a scris Steinbeck romanul, legenda aceasta a fost sursă de inspirație pentru o mulțime de pictori. Caravaggio și Rubens sînt, cred, cei mai celebri autori ai unor lucrări inspirate din legendă (Rubens, chiar de trei ori). Sigur, în timp, accentele poveștii spusă în pictură s-au modificat. De unde gestul era pur filial și admirabil în vremea Renașterii, el devine din ce în ce mai erotic în Baroc, pentru ca în Neoclasicismul secolului al XVIII-lea să redevină o înaltă pildă morală, iar în vremea de azi, infestată de freudism, să devină un episod ce mărturisește mai degrabă abisuri psihologice decît înălțimi morale. Femeia, care este deopotrivă fiică și mamă salvează cu maternitatea ei pe bărbat, care este deopotrivă tată și fiu. Steinbeck, însă, redă legendei valoarea ei morală, ferind-o de tentațiile pervers-liberal-psihanalitice ale timpului nostru. De aceea, cred, îmi place atît de mult acest final de roman.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
