Este cea mai grosolană palmă trântită pe obrazul ridatei noastre democrații din 1989 încoace. Nu există batjocură mai mare pentru români, în ultimii 30 de ani, decât ștampila lui Iohannis strivită pe buletinul de vot duminică, la 19.30, într-o secție din Sibiu, cu doar o oră și jumătate înainte de închiderea urnelor.

Șeful statului nu a votat sâmbătă dimineața, asemenea celorlalți politicieni, nici de-a lungul primei zile, nici duminică dimineața, ci abia seara târziu, când devenise evident că nu se va atinge pragul necesar de prezență. Când a fost clar că boicotul reușise. A votat singur, fără nevastă, afișându-și rânjetul său tradițional de tablă spartă.

De fapt, a fost un dos de palmă. Lovitura întoarsă (jart-part), după prima scatoalcă, din 21 octombrie 2016, când Iohannis îi făcuse „fanatici religioși” pe cei peste 3 milioane de semnatari ai cererii de schimbare a constituției.

Votul la mișto al lui Iohannis este mai criminal decât mineriadele. Șeful statului de atunci se folosea de un grupuscul social pentru a nimici orice formă de opoziție democratică, fie ea politică sau civică. Cel de acum discreditează democrația însăși, luând în bășcălie singura inițiativă politică a poporului de după 1989.

Am mai scris aici că tumultul care zvârcolește România de pe la jumătatea anilor 2000 este rezultatul războiului dintre două tabere rivale. Una, Stânga Naționalistă, pe care am numit-o generic „PSD”, își are originile în eșaloanele doi și trei ale nomenclaturii PCR și Securității. A doua, Stânga Internaționalistă, pe care am numit-o generic „Bruxelles”, își are obârșia în structurile politice, culturale și ideologice globaliste. Fiecare dintre aceste tabere, bande, găști, caută să pună mâna pe țară și să elimine concurența celeilalte.

Referendumul pentru Familie confirmă cu vârf și îndesat afirmația mea că România a ajuns un front pe care se confruntă cele două curente istorice ale Stângii.

Neînduplecate până la ferocitate, când vine vorba de bătălia pentru bunuri și chestiuni palpabile (gena materialismului strămoșesc al lui Marx s-a transmis la ambele tulpini), Stânga naționalistă și Stânga internaționalistă se găsesc brusc de aceeași parte a baricadei când e vorba de valorile morale. Și atunci se aliază.

Votul la mișto al lui Iohannis, care a pus capac referendumului, se leagă „genetic” de modul voit catastrofal în care PSD a organizat consultarea populară. Aceeași batjocură.

Când președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker a aterizat la București, pe 17 septembrie, explicația oficială, a participării la Reuniunea Celor Trei Mări, a mulțumit pe (aproape) toată lumea. Nimeni nu a catadicsit să facă vreo legătură cu faptul că vizita survenea la doar cinci zile de la aprobarea în Parlament a organizării Referendumului.

Eșecul lui Juncker de a se întâlni cu Dăncilă la aeroport a fost denaturat de mașina de zgomote a presei, deși împleticirile bruxellezului de la coborârea din avion arătau clar că Bachus, nu Cronos era vinovat de incident.

Pupatul bălos aplicat a doua zi de Juncker pe tencuiala de fard groasă de un deget a lui Dăncilă ar fi trebuit să demonstreze cu claritate că între bătrâna șandrama neo-marxistă de la Bruxelles și inepta mangosită socialistă de pe Dâmbovița există o strânsă legătură de sânge ideologic.

Este imposibil ca, la București, Juncker să nu fi abordat chestiunea referendumului. Dacă nu a considerat necesar să-și exprime public îngrijorarea, înseamnă că i s-au dat asigurări temeinice (și dintr-o tabără și dintr-alta) că poate să-și bea liniștit șnapsul pentru că plebiscitul va fi trântit. Că totul este doar o uriașă mascaradă, o senzațională panama națională.

Organizarea referendumului reprezenta un risc pentru ambele tabere. Pentru cea internaționalistă, era de-a dreptul o bombă, care ar fi putut arunca în aer agenda LGBTQXYZ în România, trimițând-o în ridicol pentru ani buni de-acum încolo. Dar și pentru Stânga naționalistă referendumul era riscant. Dacă reușea, nu doar că rupea definitiv toate punțile care încă mai leagă PSD de socialiștii europeni, dar mai ales ar fi reprezentat un imbold pentru coagularea unei Dreaptă naționale, care, în mod absolut inexplicabil, întârzie.

Totuși, mână în mână, cele două Stângi au decis că este mai bine să riște acum. Cât încă românii nu au sesizat încă suficient de intens amenințarea care li se pregătește din afară.

Așa, prin „boicotul reunit”, glonțul a fost tras și s-a irosit în văzduh. Un nou referendum pe această temă este inimaginabil într-un viitor previzibil. Românii au rămas fără apărare în fața tăvălugului LGBT care, iată, nu mai are nici un motiv să se camufleze și își turează agresiv motoarele. Parteneriatul civil este doar buzduganul care anunță venirea Zmeului.

România a ratat o ocazie istorică. Acum, este descoperită și neînarmată. Fără nici un instrument democratic la îndemână pentru a se apăra. Dar au mai fost astfel de momente disperate. Unul dintre ele, cu o sută de ani în urmă. Atunci, înțelegeri și peceți fățișe sau ascunse ne șterseseră de pe hartă. Dar, sfidând toate legile și logicile, un deget venit din afara Istoriei, ne-a schimbat soarta și ne-a salvat

Ștampila lui Iohannis este o ticăloșie atât de strigătoare la cer încât nu poate rămâne fără răspuns.