Nu se pune problema ca rușii să-și caute morții în România. Deoarece au venit ca învingători, de cimitirele lor nu s-a atins nimeni. Sînt însă deosebit de sensibili – cum s-a văzut în cazul recent de la Botoșani – la vandalizări. Autoritățile noastre, deși turmentate prin definiție, ar trebui să fie atente la relația cu rușii în chestiuni ținînd de memoria rușilor pe teritoriul românesc.

Așa cum am anunțat pe cristoiublog.ro și cum s-a văzut din corespondența trimisă de la fața locului, am ajuns la Stalingrad a doua oară.

Din următoarele motive:

1. Am vrut să-mi completez documentarea din 2015 despre Bătălia de la Stalingrad cu partea de nord a orașului, cea mai supusă atacurilor nemțești în trombă.
2. Mă interesează – și de aceea îl urmăresc cu atenție – Procesul prin care statul român de azi cinstește memoria celor căzuți pe toate fronturile de luptă ale României, dar mai ales pe cei căzuți pe Frontul de Est. Pe cei căzuți pe Frontul de Est, deoarece aceștia sînt românii care au avut cel mai mult de suferit în istoria modernă a războaielor duse de țară. După 23 august 1944, asupra lor s-a așternut cenușa uitării, mai grea decît cenușa morții. Părea că sînt vinovați c-au răspuns la chemarea de la un moment dat a țării și n-au refuzat motivînd că un soldat merge la război cînd are el chef.

Asta a fost pînă-n 1989.

După 1989, tocmai cînd credeam cu toții că vremurile de cenzură în materie de Istorie națională, de trecere sub tăcere a unor personaje și fapte ale trecutului, s-a încheiat o dată cu prăbușirea huruitoare a comunismului, Războiul din Est a fost indentificat cu fascistul Ion Antonescu. Și dacă a fost Războiul fascistului Ion Antonescu – a proclamat gîndirea TeFeListă, noul bolșevism, mult mai rău decît bolșevismul autentic, deoarece Lenin, Trotski, Buharin erau intelectuali de mare calibru și nu niște semidocți care înghit pe nemestecate sloganele și clișeele livrate de sergenții majori mesianici pe post de friptură în sînge – atunci războiul din Est a fost fascist. Și prin urmare, se cuvine a vorbi cu gura închisă despre tot ce s-a petrecut în Est.

(Pentru a ne face o imagine a monstruozităților produse de gîndirea TeFeListă, la Palatul guvernului, acolo unde sînt arătați în tablouri premierii României, Ion Antonescu e singurul premier al cărui tablou e expus cu un soi de notă la subsol: „Ion Antonescu, condamnat pentru crime de război.”)

Aberația de tip stalinist (numai în stalinism unele cărți nu puteau fi tipărite dacă editura nu se lua la harță, în note de subsol, cu autorul, gen: „aici autorul cade pradă gîndirii burgheze”, „aici autorul minte”, „adevărul a fost descoperit de gîndirea marxist-leninistă”) s-a ivit din compromisul dintre cei care au vrut ca Ion Antonescu să aibă tablou la guvern, alături de ceilalți premieri, și cei care au zis că Ion Antonescu e un criminal de război, al cărui tablou merită nu să fie pus pe pereți, ci călcat în picioare.

Odată cu acuzarea Războiului din Est drept unul fascist au fost trecuți sub tăcere și morții noștri din Rusia.

Pe parcursul ofensivei spre Est a Armatei Române, prin strădania preoților militari, cei căzuți au fost înhumați în cimitire de campanie. Cînd am citit Dările de seamă trimise lunar la Episcopia militară de preoții militari, am rămas impresionat de uriașul număr de cimitire, de capele, de biserici lăsate de Armata noastră de la Nistru pînă la Nalcik și de la Nistru pînă la Stalingrad. Cînd rușii au pornit-o spre Vest, după Stalingrad, n-a mai rămas nimic din aceste semne ale cinstirii creștinești. Desigur, morții n-au fost deshumați și dați la cîini. Pînă acolo nu s-a ajuns. Dar tot ce era deasupra a fost ras cu buldozerul. Deasupra morților noștri s-au ridicat apoi colhozuri, bodegi, șosele, cluburi.

Morții noștri pe Frontul de Est au murit a doua oară.

Unde o fi îngropat tatăl nostru? se întrebau copii deveniți ei tați. Sub un grajd de vaci colhozizate, ar fi trebuit să li se răspundă.

Acestei uitări a românilor căzuți în Est i-au pus capăt nemții. Da, nemții, nu vă mirați.

Nemții căzuți în Rusia sînt desigur cei trimiși de Hitler să moară în stepele rusești.

Guvernul german știe asta.

Și totuși, Guvernul german, ca orice guvern care răspunde în fața oamenilor și nu a babuinilor, și-a dat seama că un ostaș căzut pe front e un ostaș căzut la datorie, indiferent de ce se crede despre regimul care l-a trimis pe front după încheierea războiului. Și dacă e un cetățean căzut la datorie, statul are obligația să-i cinstească memoria.

Prin urmare, Guvernul german a încheiat cu Rusia în 1992 un acord interguvernamental privind îngrijirea mormintelor de război. În baza acestui acord, Germania are 21 de cimitire de onoare în Rusia. Forumul Popular German (VDK) a efectuat între 1992-1993 primele exhumări și reînhumări ale nemților uciși la Stalingrad. În 1995, nemții au început amenajarea unui cimitir de onoare la Rossoșka pentru reînhumarea aici a militarilor nemți.

La ceremonia de înhumare de la Rossoșka, petrecută vineri, 29 septembrie 2017, directorul adjunct al Asociația Memorialelor de Război (Voenîe Memorialî), Vasili Tolociko, venit special de la Moscova pentru a participa la moment, mi-a zis în cadrul unui scurt dialog pe care l-am avut după ce l-am felicitat pentru cuvîntare (a fost cea mai emoționantă dintre toate, pentru c-a susținut la un moment dat că un ostaș mort sau căzut prizonier nu mai e inamic, e victimă a războiului) că aprobarea pentru un cimitir al nemților lîngă Stalingrad a întîmpinat opoziția feroce a autorităților locale, care nici n-au vrut să audă la început de un cimitir dedicat fasciștilor care au produs stalingrădenilor atîtea suferințe, dar pînă la urmă, prin intervenția Autorităților Centrale, lucrurile s-au rezolvat. Cimitirul a fost inaugurat în 15 mai 1999.

Pînă acum numărul celor descoperiți și reînhumați se ridică la peste 70 000.

Acorduri similare încheiseră toate aproape toate statele Axei, cu excepția României.

Pe baza lor, Finlanda are 3 cimitire, Cehia și Solvacia, 11. Ungaria are un cimitir impresionant la Rudkino, lîngă Voronej, unde au fost reînhumați pînă acum peste 20 000 de militari.

Luptînd umăr la umăr, a fost normal ca românii să fie îngropați în cimitire de campanie lîngă cimitirul german de campanie. Așa s-a făcut că pe parcursul vastei Operațiuni de deshumare și reînhumare a morților lor, nemții să dea și peste militari români morți. Tot mai mulți pe măsură ce cercetările continuau. Corecți, nemții i-au îngropat pe românii descoperiți în cimitirul nemțesc de la Rossoșka, într-o parte a acestuia. Numărul acestora ajunsese la 625. Dîndu-și seama că nu vor face față numărului tot mai mare de români descoperiți alături de nemți, Germania a început să facă presiuni asupra României ca să-și ridice în fine un cimitir de onoare.

Așa se explică faptul că România s-a apucat cu chiu cu vai în 2003 de negocieri pentru un acord interguvernamental cu Federația Rusă.

Acordul a fost semnat la București în 8 noiembrie 2005. Ratificarea de către Parlament s-a făcut cu o întîrziere de un an, în 9 noiembrie 2006. Deși autoritățile rusești aprobaseră imediat în 2005, scoaterea din circuit, la Rossoșka, a unei suprafețe de teren agricol, noi ne-am apucat de amenajarea Cimitirului abia în 2015. Nu ne-am fi apucat nici atunci dacă rușii nu ne-ar fi amintit că, o dată trecut termenul de 10 ani ne iau pămîntul.

În 25 octombrie 2015, avut loc inaugurarea Cimitirului. Prezent la fața locului, am scris și am vorbit despre moment. Atunci au fost reînhumați 79 de militari. Operațiunea a continuat și în 2016. Au mai fost reînhumați 594. Cei descoperiți și deshumați în 2017, reînhumați acum, sînt în număr de 345.

Nu-i descopeream și reînhumam nici pe aceștia, dacă nu erau doi oameni care să-și facă din Cimitirul de la Rossoșka o cauză personală – ambasadorul României la Moscova, Vasile Soare, și secretarul general al MApN, Codrin Munteanu. Ambasadorul Vasile Soare se luptă și pentru cinstirea morților noștri în întreaga Federație rusă.

La Stalingrad au murit 110 000 de români.

Mai sînt de descoperit, de deshumat și de reînhumat 109 089!

Pînă la sfîrșitul lumii om reuși să reînhumăm măcar un sfert!

Încă din 2015 m-am arătat interesat de Operațiunea descoperii, deshumării și reînhumării militarilor români.

Unele lucruri le-am aflat atunci și le-am scris. Cum ar fi de exemplu, felul în care se face identificarea.

Acum, grație acestei călătorii de documentare, sînt în măsură să spun mai multe lucruri.

Potrivit Acordului interguvernamental, de Operațiune răspund Oficiul Național pentru cinstirea eroilor din partea noastră și Asociația Memorialelor de Război din partea Rusiei. Asociația rusă e singura îndrituită să desfășoare pe teritoriul Rusiei operațiuni de descoperire, deshumare și reînhumare a militarilor străini morți. Prin urmare, Asociația se ocupă nu numai de morții noștri. Se ocupă și de morții nemților, ai ungurilor, ai slovacilor și ai altor țări.

Relația dintre ONCE și Asociația Memorialelor de Război (Voenîe Memorialî) se desfășoară astfel: ONCE desfășoară o muncă sisifică de arhivă pentru a dibui cam pe unde s-ar afla români morți și uitați sub vreo șosea. Cînd se reușește operațiunea, se face o comandă Asociației ruse. Anul acesta i s-a comandat un număr de 345 de morți. O dată cu comanda, ONCE livrează și date cam pe unde ar fi cei căzuți. În multe cazuri, cei de la Voenîe Memorialî știu de existența unor cimitire românești din cercetările pentru descoperirea cimitirelor nemțești. După Frontul de Est, iată-i pe români și nemți luptînd alături pentru descoperirea morților de pe Frontul din Est! Voenîie Memorialî are deja o experiență de decenii în descoperirea morților din cimitire dispărute de pe fața pămîntului. Cum Asociația lucrează pe brigăzi, putem vorbi de Brigăzi de căutători de morți. Cum îi deosebesc Brigăzile pe ai noștri de ai nemților? După mai multe elemente de identificare: plăcuțele de înmatriculare, nasturii, cărțile de rugăciuni, resturi de uniformă, căști, dar și carii. Nemții nu aveau carii!

Între ONCE și Voenîie Memorialî se încheie un contract pe număr de morți. Banii se dau de ONCE dintr-un fond special pentru așa ceva, doar în clipa cînd morții sînt recepționați.

Operațiunea e desfășurată de ruși prin respectarea unui protocol stabilit de Convențiile de la Geneva. Astfel, fiecare mort are o fișă în care se trec elementele de identificare. Tot ce se găsește asupra mortului e depozitat într-un depozit de la Rossoșka și ulterior predat ONCE. La unul dintre cei reînhumați acum s-a găsit o carte de rugăciuni și o cruciuliță.

Osemintele fiecărui mort sînt puse într-un recipient.

La recepția morților noștri, reprezentanții ONCE verifică fiecare mort să vadă dacă corespunde cu fișa și mai ales cu datele date anterior, pentru a evita confuziile grave sau chiar falsurile, deși – mi s-a spus – prin experiența de atîția ani ai muncii cu nemții cei de la Voenîie n-ar face în veci un fals.

Tot oamenii Asociației sapă gropile și reînhumează morții.

La ceremoniile de reînhumare, cei de la Asociație pun cutiile cu oseminte în gropile comune.

Dacă mortul a fost identificat se trece pe pe cutie numele.

Plăcuțele care arată localitățile unde au fost descoperiți morții sînt realizate – la comanda noastră, desigur – tot de Asociație.

Ce-am mai aflat cu acest prilej?

Că s-au strâns deja la ONCE multe obiecte găsite asupra românilor deshumați. Ar fi cazul – zic eu – să se facă un mic muzeu cu ele.

Că ONCE, dacă reușește să identifice precis un mort, îi pune numele pe site.

Ar fi normal ca Statul român să-i înștiințeze pe urmașii mortului că i s-au găsit osemintele și că au fost îngropate la Rossoșka. Cine vrea poate să vină din România să pună o lumînare la Cimitirul în care are îngropată o rudă. De la ruși pentru asemenea lucruri umanitare, viza se dă pe gratis.

Nu se pune problema ca rușii să-și caute morții în România. Deoarece au venit ca învingători, de cimitirele lor nu s-a atins nimeni. Sînt însă deosebit de sensibili – cum s-a văzut în cazul recent de la Botoșani – la vandalizări. Autoritățile noastre, deși turmentate prin definiție, ar trebui să fie atente la relația cu rușii în chestiuni ținînd de memoria rușilor pe teritoriul românesc.