A mâncat din ce-a cântat. Sau din cerşetorie. Apoi, a trăit visul american, la propriu. S-a întors acasă doar că să plece iar. Şi să se întoarcă din nou. Lui Damian Drăghici mai bine i-ai smulge inima din piept decât să-i iei naiul de la gură.

S-a născut într-o familie de ţigani lăutari din Bucureşti şi îi era scris în stele să cânte la nunţi, botezuri şi alte paranghelii. Numai că, la 19 ani, a fugit în lumea largă. A trăit din muzică şi când n-a avut unde să cânte a cerşit la colţul străzii. Nomad, prin genetica etniei sale, a colindat prin toată Europa şi a zburat şi peste ocean. În America a dat lovitura şi a devenit celebru. Naiul său este comparat cu al celebrului Gheorghe Zamfir. S-a umplut de bani şi şi-a dublat masa corporală. Femeile roiau în jurul său ca muştele la miere. Apoi, s-a lăsat de mâncare şi băutură şi s-a apucat de politică. A ajuns senator şi, acum, se joacă de-a europarlamentarul. Numai muzica îl mai leagă de trecutul său colorat. Damian Drăghici e un gagiu mişto!

A dat jos 60 de kilograme

A slăbit îngrozitor, s-a tuns, ras şi frezat. E o umbră a bărbatului solid, cu plete şi barbă, care înnebunea femeile. Câte kilograme a dat jos şi în cât timp? S-a înfometat sau a ţinut o dietă anume? Damian Drăghici îşi frământă palmele mari, ca de salahor. E serios, cum îi şade bine unui politician: „Am dat kilele jos de-a lungul mai multor ani... După ce am terminat cu <Damian’s brothers​> a fost mai uşor. Acolo, cu ţiganii mei, era greu… Mâncarea şi băutura întreţineau starea de spirit!”. Povesteşte că atunci când s-a reîntors în România, în 2006, avea 81 de kilograme: „După trei ani ajunsesem la 150 de kile! Schimbasem garderoba de mai multe ori. Da’ n-am făcut foamea! Doar când eram mic... Am început cu piept de pui şi salate, după care am dat-o în vegan!”. Da’ nu-i e dor, câteodată, de o fleică grasă, pe grătar şi-un şpriţ rece? Acum se mai alintă cu câte un peşte la grătar pe lună: „Mâncarea a devenit pentru mine neimportantă. La fel şi băutura. Mi se face rău dacă mănânc carne. Se uită ai mei la mine ca la nebuni când mă văd că mă furajez cu morcovi, broccoli sau humus”. Oftează, în amintirea timpului în care bea vinul cu damigeana: „Nu mai sunt şpriţurile de altădată… m-a domesticit soţia”. Acum atârnă vreo 90 de kilograme.

„Pentru tine sunt rom, pentru mine sunt ţigan!”

S-a lăsat şi de fumat, dar acum pufăie dintr-un trabuc, aşa, de estetică. N-are nici lanţ de aur gros, la gât, şi nici ghiuluri pe degete. A declarat despre el, întotdeauna, că este ţigan şi nicidecum rom. Mulţi conaţionali de-ai săi, cum ar fi Mădălin Voicu, au aceeaşi atitudine. De ce? Se foieşte pe scaun: „Eu spun că, în viaţa mea privată, ca artist, în primul rând sunt om, în al doilea rând cetăţean român şi, în al treilea, că m-am născut într-o familie de ţigani”. Spune că de când s-a apucat de politică şi chiar dinainte, de când era doar un activist civic, a adoptat denumirea de rom. Conchide: „Pentru tine sunt rom, pentru mine sunt ţigan!”. Dar ţiganii sunt de mai multe feluri: argintari, ursari, gabori, căldărari, rudari, cărămidari, spoitori, florari sau de mătase. El din ce neam provine? Râde: „Din neam de lăutari! Fănică Luca, naistul Mariei Tănase, a fost străbunicul meu patern”. Trage aer în piept şi completează: „Într-un neam de lăutari ţigani, rar o să vezi schimbări majore în meserie. Şi n-aş spune asta doar pentru tiganii lautari.

„Ştiu cu ce se haleşte fi ecare instrument!”

S-a plimbat prin multe ţări din Europa şi a ajuns şi în America. Să fie spiritul nomad ţigănesc de vină sau doar conjuncturi? Alege varianta a doua: „Eu din start am vrut America, doar că în viaţă lucrurile niciodată nu-s definitive...”. Iniţial a vrut Italia şi America, numai că a ajuns în Grecia. „Dumnezeu a avut un plan cu mine! Am auzit că dacă vrei să-l faci să râdă pe Dumnezeu trebuie doar să-i spui planurile tale”. Se ştie că a început să cânte pe la trei ani. Care a fost primul instrument? Răspunde pe loc: „Ţambalul! Ăla mare!”. La câte instrumente ştie să cânte? Se gândeşte un pic: „Nu sunt profesionist la fiecare în parte. Eu am ales naiul… Da’ pentru că eram un copil cu ADHD şi neascultător am schimbat de la trei la unşpe ani, şapte instrumente. La zece ani nu eram bun la niciunul. Acu’, la 47 de ani, spun că m-a ajutat indisciplina copilăriei, că o dată m-a ajutat să mânânc în pribegie şi a doua oară când am ajuns producător muzical. Ştiu cu ce se haleşte fiecare instrument!”.

Şi-a spart naiul de supărare​

„Nu e drept să furi ultimul galben al unui sărac, când din el îşi făcuse comoara! Orbului, băţul ce-l poartă pribeag, sau țiganului să-i spargi vioara! Nu se poate!”, este refrenul unei cunoscute romanţe. I-a spart cineva naiul? Se amuză teribil: „Mi l-am spart singur! De frustrare, că nu-mi ieşea ce voiam să cânt şi de supărare, că nu puteam să supravieţuiesc! Asta când eram la cerşeală, în Grecia, la 19 ani, l-am spart de câteva ori... Când mă înjurau ospătarii şi chiar oamenii...”. Cel mai celebru naist român este Gheorghe Zamfir. L-a depăşit sau mai are de muncă? Artistul e modest: „Mai am de muncă. Sunt două stiluri diferite. Marele maestru cântă muzică populară şi multe alte genuri: pop, clasic…, pe când abordarea mea a fost doar jazz-ul. Şi mai am nevoi de un secol şi jumătate să ajung să-l cânt cum vreau io. Am mare respect pentru maestul Zamfir!”.

Fuga din ţară şi cerşetoria din Grecia

Damian Drăghici pribegit mult prin lume până să cunoască succesul. Cum şi când a fugit din ţară? Se cuvine o recapitulare. Cade pe gânduri: „În mai ’89, am trecut graniţa pe jos, pe la Naideş. Un fost transfug român, care trăia în Germania, mi-a desenat pe un şerveţel cum a fugit el. Am ţinut şerveţelul în buzunar un an, până când m-a lovit depresia în faţa blocului de la Lizeanu, unde stăteam. Era înainte să mă recruteze. M-am urcat în tren cu 200 de lei la mine. Am fugit de frică, nu de curaj!”. Povesteşte, înfrigurat, cum a trecut din Iugoslavia în Grecia dârdâind într-un TIR frigorific: „M-a ajutat un sârb inimos. I-am mulţumit, cântându-i la nai şi mi-a dat şi de mâncare. Apoi, m-a lăsat la Salonic”. A urmat Atena şi cerşetoria: „Până la visul american am cântat prin tavernele greceşti aproape opt ani…”. Dar de furat cum de nu s-a apuucat? „N-am avut ciordeala în sânge. Mi-a zis mama că dacă nu învăţ să cânt ajung la puşcărie...”, e sincer naistul.

Muzica, banii şi femeile

Care e stilul său, de fapt: etno-jazz, etno-rock sau ce altceva? E şi el nedumerit: „Acu’, n-aş putea să spun... La mine e o combinaţie de jazz etno-world, cu inflenţe de rock”. A făcut bani frumoşi din muzică. Când a constatat că e un om bogat? Se crispează un pic. Artiştilor nu prea le place să vorbească de banii lor: „Nu mă consider un om bogat. N-am nicio avere... Am un apartament în Piaţa Victoriei, luat în rate, la care mai am de plătit vreo 20 de ani. Am fost însurat de trei ori şi am un copil. Nici maşini n-am. Doar nevasta un Volkswagen. Am avut, în viaţă, multe decizii <artistice>”. Râde în hohote. Că tot veni vorba, îi plac ţigăncile sau nu, că nu s-a însurat cu una de-a lui? Se timorează: „Io n-am avut niciodată o relaţie cu o romă. Nu ştiu!”.

Din activist la „oengeu”, în Parlamentul European

A fost senator şi este europarlamentar independent, ales pe listele PSD. De ce s-a băgat în politică? Să n-o spună p-aia cu „o nouă provocare”, că nu-l crede nimeni. Schimbă registrul, cum îi şade bine unui politician: „La început am devenit un fel de reprezentant şi activist în spaţiul ONG-urilor. La fiecare concert <predicam> că suntem cu toţii egali. Apoi, mi-am pus haina de politician să văd ce se întâmplă în spatele uşilor... Eu sunt curios!”. Şi, a aflat ceva? Unde s-a plictisit cel mai tare, în Casa Poporului sau la Parlamentul European? Păstrează acelaşi discurs: „N-ai cum să te plictiseşti! În fiecare zi sunt provocări. Pentru romi şi problemele lor ar fi nevoie de 50 sau chiar de 100 de Damian Drăghici!”. La final, se moderează: „Da’ de unii mai buni ca mine!”.

Nu cântă la petreceri, nunţi sau botezuri.

Nici în cimitir În afară de concerte pe scenă, ar accepta să mai cânte la petreceri? Se ştie că Damian Drăghici a renunţat de multă vreme la cântările private. Spune că, totuşi, ar face-o: „Aş accepta, dar pentru o cauză nobilă, pentru chestii caritabile…”. Dar la nunţi, botezuri sau cumetrii în familie? Şi aici răspunsul e afirmativ: „Dacă e ruda mea sau prietenul meu, da! Dar nu pe bani! Dacă vin io, cu trupa mea, să cânt e cel mai frumos cadou!”. Şi la înmormântări sau pomană în cimitir, printre morminte, că la ţigani aşa e tradiţia? Se distrează copios şi e categoric: „Nu! N-am făcut-o niciodată şi nici n-o să cânt în cimitir. Nu e pentru mine!”.

Dacă ar fi s-o ia de la cap, ar alege tot naiul

Dar de unul singur nu performează? Răspunde pe loc: „De când sunt în România nu m-a solicitat nimeni să cânt solo, ci doar cu trupa <Damian’s Brothers>”. Anul acesta am avut trei concerte mari şi late!”. A scris pe Facebook că e un supravieţuitor, că s-ar descurca în orice situaţie. Dacă s-ar trezi falit, fără un chior în buzunar, fără casă, iubită, copii, fără nimic, ce ar face? Îşi netezeşte cutele cămăşii, te priveşte fix în sclere şi apasă pe cuvinte: „Îmi iau naiul şi merg pe stradă să cânt. M-aş descurca, nu-i aşa?”.