Pe parcursul discuţiei noastre a rostit câteva idei pe care le redau, să vedeţi cine e Sonia prin felul în care îşi gândeşte viaţa, meseria şi chiar menirea. „Mi-aş dori ca toţi oamenii să-şi urmeze visul şi să ţină la visul lor. De-asta suntem oameni, ca să visăm”.

Şi încă ceva demn de luat în seamă. „Mulţi spun că scopul principal al actorului e reprezentat de aplauze. Nu cred. Eu cred că scopul este să schimbi ceva în sufletele oamenilor. Dacă dintr-o sală cu 1.000 de spectatori ai reuşit asta, măcar în privinţa unuia, înseamnă că actorul şi-a atins chemarea”.

Modelul care nu se uită

Domnişoara Kalman e încă proaspătă absolventă, o putem conisdera aşa, a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, fapt împlinit anul trecut.

În existenţa noastră, aşa, în general, nu de puţine ori întâmplarea ne scrie uneori naraţiunea. Aşa şi cu interlocutoarea mea, care ajunge în teritoriul cluburilor copiilor din Bucureşti, mai întâi pe urmele unei colege despre care aflase că merge în mod constant la cursuri de teatru.

„Eram în clasa a VII-a. După primul curs de teatru nu am mai plecat de acolo”. Are o preţuire extraordinară pentru cea care i-a fost nu doar îndrumător, ci, mai presus de orice, şlefuitor de caracter, profesoara Magda Băcescu.

„Dumneaei m-a învăţat să am coloană vertebrală şi să nu mă las dusă de val, de minciună şi de ipocrizie”.

Campioană la Karate

Deşi am în faţă o siluetă mai degrabă plăpândă, aparenţele sunt înşelătoare. În palmaresul Soniei, din perioada adolescenţei, se află un titlu european la Karate, făcând parte din echipa de profil a României. Cu tot cu centura-i maro. Ajunsese şi în faţa celei negre, dar nu a mai dat testul de profil.

La început, intrase într-un club de cartier, ulterior cochetând cu performanţa Rapidului. Un episod destul de lung din viaţa ei, de 12 ani.

Ba chiar ar fi vrut să dea admitere la Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza. Cine ştie, poate acum o întâlneam în cu totul altă ipostază. În trupele speciale?! Surâde.

Numai că în lupta, intuiesc că destul de înverşunată din sufletul ei, între forţa muşchilor şi cea a gestului, a ieşit învingătoare varianta a doua. Nu şi-a închipuit atunci, probabil, ce drum greu o aşteaptă, şi mai ales cât de presărat va fi cu acele praguri care te fac să te întrebi, mai mereu, dacă ţi-ai ales bine destinaţia.

A rămas totuşi cu ceva de pe urma sportului de performanţă. Dârzenia, disciplina şi capacitatea de-a înfrunta inerentele suişuri şi coborâşuri.

La „Masca”

La Teatrul „Masca” e de anul trecut, din septembrie, în urma unor probe la care s-a dus cu un sac plin cu emoții. „Ştiţi cum am scăpat de emoţie? Mi-am dorit să nu reuşesc, şi atunci m-am eliberat”, e şi asta o metodă de luat în seamă.

Apreciază locul acesta pentru că aici tinerilor li se dau şanse. „Tinerii vin la repetiţii cu potenţial, cu dorinţă şi cu multă energie”.

Universul exprimării i s-a lărgit dintrodată. Urcă pe catalige, e inclusă în spectacolele de statui vivante. În paralel joacă şi rolul Hyppolitei din „Visul” lui Shakespeare. „Sunt în plină șlefuire”. „Pregătim foarte multe spectacole pentru exterior”.

 Festivalul de statui vivante al Teatrului „Masca” e programat vara aceasta între 11 şi 17 iunie, în multe locuri din Capitală, şi în parcuri, şi în Casa Cesianu.

Cel mai greu e să taci

Urmează, în cadrul acestui material, să mă refer la trăirile actorului, un capitol aparte al unei tinere care se defineşte perfecţionistă. „Nu am pace lăuntrică dacă nu mi-a ieşit bine ceva, oricât de mărunt”.

Fără să fie depresivă, în esenţă, recunoaşte că se retrage uneori în unghere ale reflecţiei, cotrobăind adânc în propria-i fiinţă.

„Sunt lucruri care te pot destabiliza, ca om. Trebuie să te reactivezi. Cred că toţi actorii trec prin asemenea momente”.

Visează rolurile, scena, colegii. Noaptea, în somn. Construcţia unui rol înseamnă întâlnirea cu propriul eu. „Nu pot întruchipa personaje care nu au legătură cu mine”.

Există şi o altă modalitate de a te întâlni cu personajul tău. Cum a fost înaintea spectacolului de licenţă, când a trebuit să intre în pielea unei bucătărese. A stat atunci, trei zile, în bucătăria unui restaurant din Bucureşti. Nu numai ea, şi colegii ei de promoţie. „Am vrut s-o înţeleg pe Kati, în abilităţi, în trăsăturile psihice. Ea era rolul meu”.

Deşi noi, spectatorii, credem că cel mai greu e să memorezi textul, actorul ne spune cu totul altceva. De învăţat, e simplu, o faci de-a lungul repetiţiilor, stabileşti o serie de conexiuni între replicile tale şi ale celorlalţi. Mult mai complicată e construcţia personajului. Să intri în pielea lui.

Dar, dintre toate, cel mai dificil e să taci. Pe scenă. Acelea sunt momentele în care se creează un flux între actor şi spectatori. „Când taci trebuie să fii acolo, pe scenă, cu toată fiinţa ta”, demonstrând că ai înţeles spiritul textului.

Pentru mama

Vorbeşte de mama ei care, la început, n-a fost de acord să-şi vadă fiica actriţă. „Orice altceva ar fi vrut să fac, dar nu meseria asta”. Abia a convins-o să vină atunci, la Casa Studenţilor, când şi-a prezentat propria piesă.

Când au izbucnit aplauzele, mama se mândrea. „Fiica mea!”. De data asta, intervievata nu mai are putere să se lupte cu lacrimile…

Mama, cea care vine la fiecare rol al copilei sale. Îl vede chiar și de câte cincişase ori. Spectacolul Soniei Kalman e abia la început!

 

Te-ar putea interesa și: