Mediatizarea excesivă a funeraliilor se face pe fondul lipsei de cultură, iar reality-show-urile de la catafalc sunt dublate de prost-gust, susţin specialiştii.

Să filmezi cu telefonul omul cu mâinile pe piept, în timp ce i se cântă „Veşnica pomenire!”, n-are nimic de-a face cu ritualul profund al înmormântării. Să calci în picioare morminte ca să ai o vedere mai bună spre groapa în care intră ultimul defunct VIP de la Bellu e o chestiune lipsită de bun-simţ şi trebuie sancţionată ca atare.

Să transmiţi în direct de la priveghi nu are scuză nici măcar în nevoia stringentă de a acoperi timpii de antenă, justificată de eternul clişeu „asta vrea publicul, asta îi dăm”. Acestea sunt concluziile specialiştilor consultaţi de EVZ în legătură cu înmormântările - spectacol de la români.

Toate astea s-au întâmplat, în ultimii ani, pe ultimele drumuri pe acest pământ ale românilor Laura Stoica, Florian Pittiş, Nicolae Dobrin, Ştefan Iordache, Marian Cozma, Ion Dolănescu.

De cele mai multe ori, ne înmormântăm cu spectacol defuncţii cu nume sonore. Televiziunile se întrec în ore de transmisie de la capul mortului, reporterii - în întrebări penibile, de genul: „Cum vă simţiţi?”, adresate rudelor decedatului. Oamenii merg cu miile la înmormântările personalităţilor şi fac circ. „Asistăm la un kitsch religios pe fundalul ignoranţei”, spune teologul Radu Preda, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. „La înmormântările VIP, românii au tendinţa să se poarte ca şi cum ar avea de-a face cu sfintele moaşte. Simt nevoia să fure un pic din gloria personalităţii respective”, explică antropologul Şerban Anghelescu. Lipsa de bun-simţ

„Din punct de vedere religios, asistăm la răzbunarea lipsei de cultură. Lipsa de cultură religioasă nu duce la lipsă de credinţă, ci la lipsă de bun-simţ. Tot acest spectacol, precum cel de duminică (de la Ion Dolănescu - n.r.), dar nu numai, n-are nimic de-a face cu gradul de religiozitate”, spune Radu Preda. „În mod cert, ritualul e afectat: e ca şi cum un medic ar opera în plin şantier sau un dirijor ar dirija lângă nişte muncitori care toarnă beton”, a adăugat lectorul.

„Orice ceremonie are şi un spectacol, presupune drumuri, opriri, o slujbă, dar ele capătă o oarecare exagerare în spaţiul urban. Dintotdeauna la oraş au existat înmormântări cu mare pompă şi foarte multă asistenţă”, punctează Şerban Anghelescu.

„Mortul e la îndemâna oricui” Dar să-i faci poze mortului şi să pui filmuleţe de la înmormântare pe internet nu mai au legătură cu ritualul, sunt „forme de bădărănie, prost camuflată religios”. „Sunt manifestări ale vârstei noastre actuale, socială, culturală, sufletească. Ar trebui să ne maturizăm. În Occident, nimeni nu face ca noi. Există o anumită decenţă, care nouă ne lipseşte”, adaugă teologul Preda. Ne stă în fire să facem circ dintr-o chestiune privată, crede şi sociologul Marius Pieleanu. Simţim nevoia să fim acolo, participarea la un astfel de eveniment e o formă de a ieşi din anonimat. „Unii merg din respect, alţii pentru a vedea diverse personalităţi într-o ipostază inedită”, crede Pieleanu. „Prezenţa publicului în număr mare la înmormântarea lui Dolănescu şi alţii ca el e explicată şi de ştiinţa străveche şi naivă că, astfel, participi şi tu la faima lui, furi din gloria lui. Şi dacă în timpul vieţii nai fost atât de aproape, acum ai ocazia. Mortul e la îndemâna oricui”, spune Anghelescu. „Preoţii nu sunt prestatori de servicii”

„Mi-e greu să înţeleg de ce se dau înmormântări, cu orele, la televizor. Sigur, moartea unui personaj iubit e un eveniment, dar e destul de mult neprofesionalism în modul în care prezentăm evenimentele”, afirmă sociologul Mircea Kivu cu privire la mediatizarea excesivă a funeraliilor VIP.

Transformarea unui ritual religios într-un „reality-show” e o modă, iar tendinţa se manifestă şi la nunţi, şi la botezuri deopotrivă. Oamenii adoră să participe la reality-show-uri şi nu-i deranjează când personajul principal e întins în sicriu. Astfel, tainele vieţii, de maximă intimitate, se transformă în chestiuni publice. „Sunt noile ritualuri ale societăţii video”, spune psihiatrul Florin Tudose. „Exagerarea falsei «breaking news». În general, televiziunile trăiesc din evenimente senzaţionale. Dar ce se întâmplă la noi e totuşi prea mult”, e de părere Mircea Kivu.

De cealaltă parte, teologul Radu Preda crede că televiziunile nu sunt cele mai vinovate. „Există tendinţa spre macabru, dar televiziunile nu pot fi făcute responsabile; trăim într-o dictatură a imaginii. Din păcate, aceasta e dublată de prostgust. Biserica ar trebui să-şi ia mai în serios rolul formativ, preoţii nu sunt prestatori de servicii, ci oficiază slujbe. Familia, administraţia, biserica trebuie să-şi pună problema dacă vor să se lase înscenaţi”, conchide teologul Preda.

SPECTACOL FUNEBRU. Laura Stoica, martie 2006. Nicolae Dobrin, octombrie 2007. Ştefan Iordache, septembrie 2008. Sunt trei din înmormântările la care românii s-au călcat în picioare pentru a fi cât mai aproape de defuncţii VIP

TRADIŢII CONTEMPORANE

Mesajul „Mioriţei”, pe manele

Bocitul la înmormântări, una dintre cele mai vechi practici tradiţionale funerare, tinde să fie înlocuit cu altceva decât rostirea unor versuri funebre la capul celui decedat. Etnologul Zefir Berzovis consideră că tradiţia bocitului se pierde, făcând loc altor „cântări”. „Din păcate, tradiţia bocitului chiar tinde să se piardă în sudul ţării şi se mai menţine doar în zonele de nord ale României. Cântatul manelelor la înmormântări nu are însă nicio legătură cu bocitul”, e de părere etnologul Berzovis.

Cu toate acestea, jelirea, care ia forma unor cântece lăutăreşti, are semnificaţii profunde în conştiinţa poporului român. „Lui Ştefan Iordache i-a cântat la înmormântare Nelu Ploieşteanu. Acest obicei ţine de personalitatea celui care moare şi este o continuare, în semnificaţii, a baladei «Mioriţa». Devine aproape firesc să i se împlinească un fel de ultimă dorinţă celui care nu mai este printre noi, înainte de a porni pe ultimul drum. Ce i-a fost mai drag pe această lume se transformă, la înmormântare, într-un cântec, de exemplu. Bocitul, pe de altă parte, înseamnă călăuzirea sufletului mortului”, explică Zefir Berzovis.

Reprezentanţii Bisericii consideră că nu trebuie să ia atitudine asupra noilor obiceiuri împământenite la înmormântări. „Bocitul nu ţine de religie. În ceea ce priveşte cântatul manelelor sau altceva, nu putem lua o atitudine pentru că nu e ceva generalizat. În general, solemnitatea momentului nu e perturbată de nimic”, a spus Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. (Andreea Archip) MARATONUL ÎNMORMÂNTĂRILOR, PRIN OCHII ANALIŞTILOR MEDIA

„Românii au o curiozitate antologică în materie de morţi”

„Campionii” înmormântării live a lui Ion Dolănescu au fost posturile Realitatea TV şi OTV. Dacă în cazul postului lui Dan Diaconescu apetenţa pentru priveghi şi îngropăciune este de înţeles, mulţi au considerat că postul Realitatea TV a acordat spaţiu în exces acestui eveniment.

Cristian Coman, redactor-şef al Redacţiei Ştiri Realitatea TV, explică pentru EVZ resorturile acestui maraton televizual: „Acoperirea mediatică a evenimentului a constituit, de fapt, pentru Realitatea TV un eveniment mai ales pentru reacţia populară pe care a generat- o. Reacţia oamenilor a fost principalul motor al deciziilor în acoperirea evenimentului”. Reprezentantul Realitatea TV a mai precizat că, din punctul de vedere al postului, moartea lui Ion Dolănescu poate fi comparată cu alte două evenimente majore: moartea Patriarhului Teoctist şi moartea Papei Ioan Paul al II-lea, de altfel cele trei eventimente de gen pe care Realitatea le-a acoperit pe larg până acum.

„Interesul pentru moarte nu e numai al telespectatorilor români. S-ar putea ca la noi abordările să fie mai melodramatice şi explicite, într-un mod care nu neapărat convine publicului de calitate. Dar, altfel, presa reacţionează justificat la dispariţia dintre noi a unor mari nume”, explică analistul media Iulian Comanescu.

„Fără îndoială, înmormântarea unui artist este un eveniment. Şi ca în orice ştire-eveniment, abordările sunt cele care fac diferenţa. După derapajele din cazul «Marian Cozma», posturile TV au fost mult mai rezonabile cu Ion Dolănescu. Cantitativ, acoperirea a fost copleşitoare, dar rezonabilă”, consideră şi analistul media Petrişor Obae.

El nu îl uită însă nici pe pionierul transmisiunilor cu impact emoţional exagerat: „Dan Diaconescu a respirat uşurat. După ce s-a văzut învins la înmormântarea lui Marian Cozma, acum a avut ocazia de a difuza in extenso filmul înmormântării. E terenul lui. Dar e OTV”, spune el. Tiraj maxim la înmormântări

Nu în ultimul rând, în anii ‚90, „Evenimentul zilei” şi alte ziare au atins tiraje- record tot cu prilejul unor morţi extrem de mediatizate: fotbalistul Michael Klein, cântăreţul Ioan Luchian Mihalea sau Anda Călugăreanu; fără a mai vorbi despre înmormântarea Seniorului Corneliu Coposu.

„Îmi amintesc de înmormântarea lui Ştefan Bănică, de prin 1994. Desigur că pe vremea aceea aproape că nu existau televiziuni. Dar acoperirea mediatică a fost extensivă. Marii artişti au avut parte de astfel de comemorări", îşi aminteşte şi Iulian Comanescu.

Şi Petrişor Obae consideră că „românii au o curiozitate antologică în materie de morţi şi înmormântări. Este responsabilitatea posturilor TV să aducă informaţiile relevante şi să nu intre brutal în spaţiul privat al familiei suferinde”. (Doinel Tronaru)