Mircea Mihăieş: „Personal, am avut şi am o mare problemă cu duplicitarismul pe care se situează, în contextul salarizărilor, presa”.
Pe vremuri, când întâlneam pe câte cineva sosit din Occident, eram uimit de discreţia bruscă ce se instala când venea vorba despre bani. Ca unul caream avut în buzunar primele bancnote de „valută forte” abia în 1990, nu înţelegeam în ce constă misterul. Îmi imaginam că şi acolo existau grile de venituri şi că totul era cât se poate de transparent. Mi-a trebuit câtva timp să-mi dau seama că lucrurile erau infinit mai nuanţate, că doi oameni care făceau exact acelaşi lucru erau plătiţi diferit. În jocul salarizării intrau concepte care în România n-aveau absolut nicio relevanţă: prestigiu, originalitate, notorietate, eficacitate, profit. La noi, conta (şi mai contează) aproape exclusiv factorul vechime: la poziţii egale, e mai bine plătit cel care şi-a tocit turul pantalonilor ani mai îndelungaţi pe scaunele incompetenţei şi inutilităţii.
De câţiva ani, lucrurile s-au remediat. Au început să apară, chiar în instituţii de stat, „fluturaşii individuali”, iar de-o vreme încoace avem şi „fluturaşi personalizaţi”. Foarte bine. Tot ce lipseşte din acest proces menit să arate că ne-am însuşit discreţia capitalistă sunt criteriile după care se stabilesc salariile. Nesfârşita inventivitate românească a făcut ca pe lângă încadrarea de bază şi sporurile transparente, să existe coeficienţi ieşiţi din mintea plină de idei a clicilor de la conducere.
Personal, am avut şi am o mare problemă cu duplicitarismul pe care se situează, în contextul salarizărilor, presa. Pe de-o parte, avem nişte unităţi (trusturi) comerciale, organizate după principiile pieţei (cine atrage mai multă reclamă câştigă mai mult), pe de alta, pretenţia acestor afacerişti privaţi de a se institui în „conştiinţe” ale societăţii. Vorbim, în realitate, despre nişte dirijori, controlori şi manipulatori venali. Schizofrenia e totală: pe de-o parte, indivizii se înfruptă din ceea ce există pe piaţa liberă, pe de alta, au pretenţia ca, în calitate de fecioare neprihănite, să dicteze asupra societăţii şi, implicit, asupra structurii pieţei pe care o vampirizează.
Ne puteți urmări și pe Google News
Neruşinare ca la carte: deşi funcţionează asemeni unei fabrici de napolitane, presa şi televiziunile au drept obiect al muncii lucruri care producătorilor de napolitane nici nu le-ar trece prin cap: să dărâme partide, să schimbe sau să compromită lideri politici, adversari ori personalităţi publice. Combinaţia dintre interesele veroase ale oligarhilor şi amestecul violent în treburile guvernării au dus la un fenomen despre care nu are curaj să vorbească aproape nimeni. Pentru că dacă dai în presă, dai în cine nici nu gândeşti şi, finalmente, dai în tine!
Lucrurile nici n-ar putea sta altfel, de vreme ce patronii de presă n-au interdicţia de a avea şi alte afaceri. În cazul trusturilor Realitatea-Caţavencu şi Antenele, se observă că ele sunt deplin aservite intereselor politice ale finanţatorilor. De unde o altă oroare: deşi funcţionează după legile pieţei, presa consumă - în cele mai multe cazuri - mai mult decât produce. Şi dac-aş fi înger, tot ar trebui să-mi pun întrebarea de ce mă plăteşte un patron cu mii şi mii de euro - aşa cum s-a aflat de curând, când Sorin Ovidiu Vîntu a înjumătăţit salariile vedetelor din trust. Am putea chiar să ghicim (deşi cam ştim!) ce însemnau cei „peste 4.000” de euro invocaţi: patruzeci de mii? Patru sute de mii? Patru milioane?!
Nimeni nu-ţi dă un salar de nabab fără să aştepte o prestaţie pe măsură. Dacă nu faci rating - şi nu faci! - trebuie să compensezi cu altceva. Cu obedienţă. Cu neruşinare. Cu nesimţire. Cu minciună. O înţeleg perfect pe doamna Corina Dragotescu, care a părăsit indignată corabia în scufundare a lui Vîntu: la câte s-a pretat de când a devenit una dintre portavocile oligarhismului, suma oferită azi i se pare un mizilic. Fireşte că pentru Dragotescu nu are nicio importanţă că Vîntu a scos din buzunar în primele şase luni ale anului douăsprezece milioane de euro pentru a acoperi pierderile trustului media. Nici nu cred că-şi făcea cineva iluzii, doar vorbim despre un mercenariat la lumina zilei. La fel s-a întâmplat când a plecat de la trustul lui Patriciu, jignită că mega-petrolistul nu-i oferă banii solicitaţi.
Întrebarea esenţială - care e şi tema articolului de faţă - e de ce un patron de trust mediatic (să zicem, Vîntu) nu închide imediat o afacere care-l costă de-l usucă. La ce alte beneficii speră el, din moment ce, chiar în cel mai optimist scenariu, pe lângă cele vreo douăzeci de milioane sigur... vânturate anul acesta va pierde şi în 2010, după propriile estimări, încă şapte milioane. Asta, bineînţeles, dacă oamenii credinicioşi ai trustului, de la Stelian Tănase, la Turcescu, Ursu, Tatulici, Hurezeanu (despre pălmaşii plini de râvnă din categoria Prelipceanu, Laura Chiriac, Creţulescu, Oana Stanciu n-are rost să discutăm) nu vor primi oferte mai generoase. La câtă conştiinţă au, vor continua să facă pe alte frecvenţe aceleaşi jocuri. Unii dintre ei le practică de când se ştiu, iar alţii de când au ajuns la sume colosale. Sume care pentru românul ce-i priveşte la televizor (ba îi mai şi crede) sunt echivalentul comorilor descoperite de Ali Baba în mirifica lui peşteră.
Recomandările noastre
