Tismăneanu: "Premisa dinamicii politice româneşti în 1968 a fost decizia Conferinţei Naţionale a PCR din decembrie 1967 de a-l înscăuna pe Ceauşescu în funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat."
La Congresul al IX-lea din iulie 1965, Ceauşescu însuşi afirmase, spre a demola mitul lui Dej, că „viaţa a dovedit“ că un singur om, „oricât de capabil ar fi“, nu poate acumula în mâinile sale deopotrivă funcţia supremă în partid şi pe aceea în stat. Între 1965 şi 1967, cel puţin formal, propaganda oficială pedala pe principiul conducerii colective. După doi ani însă, folosindu-şi protejaţii din grupul aparatului de partid, Ceauşescu reuşea să-l constrângă pe Chivu Stoica, succesorul lui Dej ca preşedinte al Consiliului de Stat, să facă propunerea de numire a secretarului general chiar pe acest post. Un banc al epocii îl numea pe agramatul Chivu drept cel mai agil fotbalist întrucât reuşise să-şi dea singur cu piciorul în posterior. Câţiva ani mai târziu, Chivu Stoica avea să-şi tragă un glonte în cap.
Prindea aşadar fiinţă noul cult al personalităţii, mai agresiv şi mai vicios decât cel al lui Dej. Ceauşescu poza în apărător al legalităţii socialiste, vorbea într-una de normele leniniste ale vieţii de partid şi susţinea declarativ subordonarea Securităţii faţă de partid. Îl numise pe Cornel Onescu ca ministru de interne, apoi pe Ion Stănescu în fruntea Consiliului Securităţii Statului. În realitate, anchetele continuau, studenţ ii erau terorizaţi, UTC-ul, condus de Ion Iliescu, funcţiona pe post de poliţie în rândul studenţimii şi elevilor. Continuau acţiunile de intimidare a recalcitranţilor şi de recutare de informatori. Spiritul revoltei, marca anului 1968, nu a fost lăsat să se dezvolte în România. Dimpotrivă, se luau măsuri draconice pentru asfixierea sa. Legendele legate de Gheorghiu-Dej, inclusiv pretinsul rol decisiv al acestuia în greva de la Griviţa din 1933, trebuiau spulberate. Imediat după venirea sa la putere, în mai 1965, Ceauşescu îi reabilita pe unii din fruntaşii ceferişti prigoniţi de Dej: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Vasile Bigu. Vechea gardă a ilegaliştilor era mobilizată spre a cânta osanale noului lider. Aparatul ideologic, în care făceau cariere spectaculoase Dumitru Popescu, Ilie Rădulescu, Niculescu-Mizil, Mihai Bujor Sion, Constantin Vlad, Ion Teoreanu, Alexandru Ionescu, se mobiliza spre a-l zugrăvi pe Ceauşescu drept un fel de cavaler fără teamă şi fără prihană al „comunismului de omenie“. Se contura mitologia „obsedantului deceniu“. Un manicheism dubios contrasta perioada Dej (cominternistă, represivă, dogmatică) noii epoci, ulterior botezată „de aur“. Cum au demonstrat-o în scrierile lor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, destalinizarea literelor româneşti a fost una ambiguă şi paradoxală. Dezgheţul a fost efemer şi înşelător. Au apărut lucrări oneste, s-au întredeschis gurile şi sufletele, dar totul se petrecea sub mereu vigilenta supraveghere a partidului şi Securităţii. Limitele erau stricte, iar transgresarea lor se solda cu sancţiuni de tot felul. Faimoasa „Antologie a poeziei româneşti interbelice“, a lui N. Manolescu, a fost retrasă urgent din librării sub acuzaţia că promova poeţii naţionalişti şi îi elimina pe foştii proletcultişti (Beniuc, Breslaşu, Bănuş, Cassian). La şedinţa activului de partid din Bucureşti, din aprilie 1968, imediat după Plenara care l-a reabilitat pe Pătrăşcanu, au luat cuvântul, între alţii, George Ivaşcu, directorul „Contemporanului“, şi Victoria Sârbu, văduva lui Foriş. Primul a vorbit despre eroarea de a-l fi prezentat pe Dej drept port-drapel. Ceauşescu i-a răspuns cu falsă modestie, spunând că „noi nu avem nevoie de idoli“. Iar Victoria Sârbu i-a ripostat lui Teohari Georgescu, care se prezentase ca un fel de victimă inocentă a sângerosului Dej, amintindu-i cum el personal dirijase anchetarea ei şi a lui Remus Koffler. De la distanţa pe care o avem astăzi, este clar că reabilitările din 1968 au fost un exerciţiu de imagine construit de grupul Ceauşescu pentru delegitimarea posibilor rivali din conducerea supremă. De altfel, secretarul general îi blama pe membrii Biroului Politic care încuviinţaseră executarea lui Pătrăşcanu. Întrucât în aprilie 1954 el era doar membru supleant (fără drept de vot deliberativ), putea susţine că nu avea o responsabilitate personală. Erau în schimb vizaţi Bodnăraş, Apostol, Chivu şi chiar proaspăt reabilitatul Miron Constantinescu. Drăghici se vedea acuzat de toate crimele stalinismului dezlănţuit şi, în pofida tentativei de a protesta, era exclus din CC şi ulterior din partid. Evacuat din reşedinţa de pe şoseaua Kiseleff, se mută într-o spaţioasă vilă pe strada Sofia. În locul său se instala Paul Niculescu-Mizil. Era casa în care locuise cândva Ana Pauker, o altă mazilită a perioadei Dej, silenţios reabilitată de Ceauşescu, care încerca să intre în graţiile ilegaliştilor. Nu se scotea însă niciun cuvânt despre distrugerea culturii româneşti, despre miile de ţărani asasinaţi, despre suprimarea oricărui pluralism în România sovietizată. Nomenklatura nu a avut vreodată remuşcări.
Recomandările noastre
