Horia Roman-Patapievici: "În ultimul an, un nou mecanism de luptă politică şi-a dovedit atât puterea de a cimenta recenta alianţă dintre lumea politicii şi lumea presei, cât şi eficacitatea de exterminare politică. În ce constă acest nou mecanism?"
A-l denigra constant, obsesiv şi cu argumente oricât de absurde pe preşedintele Băsescu a ajuns să însemne în ochii presei de azi o dovadă de neutralitate şi de profesionalism. În schimb, a spune cu voce tare că denigrarea lui Băsescu nu este neutralitate ridică împotriva ta un val de dezaprobare, care te aruncă în tabăra „pupincuriştilor prezidenţiali“. Să faci spume la gură când vorbeşti de Traian Băsescu te recomandă ca imparţial. Să atragi atenţia asupra anomaliei,te face „gorila“ sau „badigardul“ preşedintelui.
De unde forţa acestei distorsiuni grosolane? Fenomenul e tipic societăţilor aflate sub dominaţia unei ideologii militante şi a fost semnalat în numeroase rânduri de Jean-François Revel, cu privire la modul în care presa franceză se raportează la comunism. Pentru stânga franceză (inclusiv cea necomunistă), nu adularea comunismului este ideologică, ci respingerea lui; să închizi ochii la crimele lui e semn de nobleţe, de încredere în idealurile umanităţii, iar să nu faci caz de ele, atunci când nu mai pot fi nici ascunse, nici ignorate, e semn de progresism. Să le denunţi, însă, denotă fanatism, iar identificarea comunismului cu crimele lui te plasează ireversibil în tabăra reacţionarilor.
Explicaţia acestei distorsiuni franceze ţine de istorie: de peste un secol, în Franţa stânga a ocupat centrul. Operaţiunea a fost făcută la început prin violenţă (legile Ferry, persecutarea catolicilor etc.), apoi prin reproducerea instituţională a distorsiunii ca parte din catehismul republican: republica a fost identificată cu stânga, iar stânga cu iacobinismul revoluţionar. Aceste identificări abuzive nu pot fi menţinute, în condiţii de pluralism, decât prin minciună şi intimidare: adică prin propagandă, ideologie şi militantism. Este ceea ce, potrivit lui Revel, caracterizează mass-media franceze, care seamănă mai mult cu un partid de militanţi ai stângii, dedicaţi educării progresiste a maselor, decât cu un corp neutru de profesionali, dedicaţi adevărului şi informării corecte a publicului. Toţi aceşti jurnalişti se simt în misiune, comisionaţi, în plină campanie misionară - de aici uşurinţa cu care trec peste fapte; de aici inconştienţa cu care devin partizani; de aici superficialitatea cu care gândesc.
Există un principiu general care spune că orice fraudă are nevoie de una şi mai mare pentru a se deghiza, şi aşa mai departe, la infinit. Drept urmare, faţă de opinia publică, frauda ocupării centrului nu poate fi mascată decât printr-un permanent război de propagandă ideologică şi de intimidare psihologică. Ţintele, fireşte, sunt poziţiile evacuate din centru, care trebuie continuu şi crescător diabolizate. Când o ideologie militantă ocupă în mod abuziv centrul, distorsionarea câmpului ideologic nu e deloc banală. În ordinea aşteptărilor e ca poziţiile iniţial doar periferice să fie împinse şi mai spre margini, iar coloratura politică a laturilor să se contamineze de la extreme. Mai puţin banal e faptul că, printr-o dublă lovitură ideologică, definirea extremismului devine un monopol al noilor ocupanţi, iar fostele poziţii centrale, din moderate, vor fi redefinite dinspre extreme şi vor putea fi diabolizate ca generatoare de extremism. Astfel, ocuparea abuzivă a centrului nu este deloc o simplă operaţiune de deplasare de scală. Este un act violent de falsificare, prin care fostul centru nu e doar jefuit de moderaţie, ci e şi aruncat sub acuzare, iar definirea extremismului devine atât tema centrală, cât şi prerogativa suverană a noii ideologii de ocupaţie. Cine ocupă centrul controlează definiţia extremelor şi are în mână anatema.
Un exemplu. Înainte de a fi ocupat de ideologiile de stânga, centrul modernităţii europene (secolul XVII) era definit prin următoarele valori de moderaţie: creştinism (Dumnezeu există), capitalism (proprietate privată), individualism (libertate), raţionalitate (spirit ştiinţific). Modernitatea recentă e consecinţa unei „lovituri de stat“ reuşite: a stângii filozofice radicale împotriva centrului reprezentat de cele două tradiţii moderate - Europa creştină şi Europa modernităţii clasice. În noul centru (cel ocupat), avem vechile valori centrale inversate: ateism (laicitate), socialism (stat omniprezent), colectivism (proprietate socială), postmodernism (relativism radical). Cum ocuparea centrului poate fi făcută plauzibilă numai prin propagandă, intimidare şi minciună, s-a ajuns la o situaţie de perfectă inversiune: creştinismul este stigmatizat ca fiind reacţionar şi de dreapta (o minciună - creştinismul, în Europa, este însuşi centrul); capitalismul este stigmatizat ca fiind reacţionar şi de dreapta (o minciună - capitalismul este, în Europa, naturaliter central); raţionalismul ştiinţific este stigmatizat în postmodernism ca fiind „alb“, „logocratic“, „falocratic“ şi „eurocentric“ (adică tot reacţionar şi de dreapta) - o minciună, fireşte, ca toate celelalte.
(va urma)
Recomandările noastre
