În memoria lui Vasile Paraschiv, erou al luptei împotriva regimului ilegitim şi criminal.
A plecat dintre noi un adevărat erou. Vasile Paraschiv şi-a ridicat vocea împotriva dictaturii comuniste încă din anii ’70, când alţii preferau complicităţile silenţioase, nemaivorbind despre sicofanţii de serviciu (unii apar azi pe varii irealităţi ca analişti politici). A părăsit PCR în 1968, convins că are de-a face cu un partid al carieriştilor, al impostorilor, al lichelelor şi al uzurpatorilor. A fost o forţă dinamică în cadrul Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), o iniţiativă civică independentă de un imens curaj despre care trebui să se înveţe în şcoli (mişcarea a pornit cu trei ani înaintea Solidarităţii din Polonia şi a fost sufocată de Securitate înainte de a se putea dezvolta ca acţiune socială colectivă la nivel de masă). Vasile Paraschiv a riscat enorm, a devenit un fel de nemesis al liderului unui partid ce-şi zicea al clasei muncitoare si era de fapt al unei birocraţii parazitare şi profitocratice. Vasile Paraschiv a fost un om drept şi curat. Istoria onoarei la români îl va include la loc de cinste.
Scria Hannah Arendt că acolo unde gândirea şi acţiunea sunt separate, spaţiul libertăţii se află în primejdie. Evident, într-o tiranie, nici reflecţia, nici acţiunea nu se pot manifesta neîngrădite, sunt supuse necontenitelor încercări de control, supraveghere, manipulare, înregimentare. Este vorba de o falsificare a politicului, de o uzurpare semantică şi de o caricatură a dreptului la exprimare: ai dreptul doar să te aliniezi şi să aderi. De aici şi chemarea de a institui, în regimurile comuniste, un teritoriu al antipoliticii ca spaţiu alternativ în care contestaţia se configurează în chip spontan, fără vreun stat major şi fără proiecte ideologice cu pretenţii vizionare. Arhetipul unui regim totalitar îl capta Orwell în imaginea bocancului pus peste o gură umană, pentru totdeauna. Sau Hannah Arendt când spunea că în dictaturile totalitare tot ce nu este interzis este obligatoriu.
Într-o democraţie însă, a te sustrage ca intelectual sferei publice, a o nega ori a o ignora este un gest subiectiv justificabil, însă cu implicaţii uneori primejdioase (mai mult sau mai puţin anticipabile). "Dacă nu acum, când?" "Dacă nu noi, cine?" Sunt acestea întrebări care spun totul despre necesitatea unei prezenţe a intelectualului în marea, vitala conversaţie democratică. Oricine l-a citit pe Kolakowski ştie că filosoful polonez nu a evitat sub nicio formă angajamentul public. Când i-a apărat pe studenţii revoltaţi ai Universităţii din Varşovia, în martie 1968, el ştia că-şi va pierde dreptul de a preda, că va urma exilul. Heberto Padilla era un scriitor răsfăţat de dictatura castro-guevaristă până când a îndrăznit să devină un critic al abuzurilor. A fost ponegrit, calomniat, surghiunit. La fel regretatul Vasili Aksionov în URSS.
A nu consimţi la injustiţie şi minciună este un gest politic, într-o dictatură şi, cu mult mai puţine riscuri, într-o democraţie. Riscurile însă există. "Apelul către lichele" al lui Gabriel Liiceanu a generat mizerabile, infame campanii de calomniere a unui strălucit intelectual. La fel, angajamentul civic al Anei Blandiana a dus la injurii abjecte în presa fesenisto-peremistă. Ce să mai spun despre dejecţiile revărsate în anii din urmă împotriva celor demonizaţi drept "intelectualii lui Băsescu"? De la H.-R. Patapievici la Teodor Baconschi, de la Mircea Mihăieş la Cătălin Avramescu, de la Andrei Cornea la Ioan Stanomir, niciunul dintre aceşti intelectuali remarcabili nu a scăpat de furia "demascatoare" a celor care altminteri predică sforăitor valori civice. Când, în urmă cu vreo trei luni, s-a petrecut grotesca farsă a "canonizării" mediatice a unui sicofant suprem al dictaturii, cei care am intervenit public am fost stigmatizaţi (chiar de către unii intelectuali) că n-am aşteptat suficient, că sunt lucruri ce "nu se cuvin spuse", că trebuie găsit un "ton echilibrat", că au existat mai multe faţete ale problemei şi câte alte raţionalizări răsucite. Împreună cu prietenii mei de idei şi valori, eu cred că în raport cu totalitarismul, cum scria Nadejda Mandelstam, a tăcea este o crimă împotriva umanităţii. La fel, când sunt puse în discuţie teme esenţiale pentru destinul unei comunităţi politice, tăcerea intelectualilor sugerează că ei preferă să rămână, vorba Monicăi Lovinescu, "orfani ai curajului". Apolitismul este de fapt o formă ruşinată de politică, este politica dezertării. Evident, nu pledez pentru politizarea discursului ştiinţific, pentru un partizanat patetic, pentru indistincţia dintre domenii, ci pentru responsabilitate civică. O responsabilitate care ne cere să stăm cu fruntea sus şi să nu cedăm presiunilor nedemne.
Comentariile la acest material sunt suspendate.
Recomandările noastre
