Dar vreau să vă propun, în mijlocul vacarmului general şi al violenţei de toate felurile, o pauză de reculegere. Prilejul îmi este oferit de eseul lui Rob Riemen, intitulat Nobleţea de spirit. Un ideal uitat (cu o prefaţă de George Steiner, Yale University Press, 2008): o carte elegantă, compusă ca un poem didactic, scrisă cu însufleţirea unui pean, o pledoarie de o neobişnuită luminozitate (în timpurile noastre cinice, relativiste şi comerciale) pentru demnitatea şi divinitatea unui anumit mod de viaţă, în chip dezinteresat închinat căutării adevărului, întrupării frumuseţii şi înfăptuirii binelui; o carte plină de îngrijorare şi iubire faţă de civilizaţia europeană, care ne spune unde ne aflăm, reamintindu- ne unde am fost, şi care reuşeşte să reconstituie extrem de convingător experienţa de viaţă a umanismului european, în care autorul vede experienţa de viaţă tipică a civilizaţiei noastre: conversaţiile între egali, dezbaterile între prieteni, controversele desfăşurate sub semnul civilităţii.

Cartea este construită muzical în jurul portretelor câtorva personaje remarcabile; prin evocarea unor conversaţii memorabile; imaginând monologurile câtorva personaje faimoase; şi, întreţesută cu firul unei polemici tragice. Portretele sunt ale lui Joseph Goodman (omul care şi-a distrus capodopera), Baruch Spinoza (omul care a refuzat orice formă de putere) şi Thomas Mann (omul care a creat cu tenacitate capodopere). Conversaţiile sunt unele reale (cea din 1919 în jurul lui Chaim Breisachter; cea din 1946 provocată de André Malraux), altele imaginare (disputa Naphta, Settembrini), altele imaginate după un model real (Socrate redat de Platon). Monologurile inventate sunt atribuite lui Nietzsche (despre nihilism), lui Platon (despre idealul de viaţă ilustrat de Socrate) şi torţionarului lui Leone Ginzburg (despre nulitatea idealului umanist). Polemica este îndreptată împotriva intelectualilor care legitimează crima, a celor care subordonează distincţia absolută dintre bine şi rău dogmelor ideologiei.

Această carte a fost scrisă ca o datorie faţă de un om care, din scrupul şi exigenţă, şi-a distrus, în perspectiva morţii iminente, opera prin care avea certitudinea că poate da un răspuns barbariei. Barbaria era 11 Septembrie 2001. Spre dezolarea lui Riemen, crima de la 11 Septembrie şi-a găsit destui avocaţi între intelectualii de stânga, cărora atacul fundamentaliştilor islamici nu li s-a părut lipsit de justificare. Ce sunt morţii din New York faţă de zecile de milioane de sărmani ucişi de economia occidentală, de cultura foamei, a violenţei şi a exploatării pe care America o propagă în lume? se întreba Dario Fo. Atacurile trebuie văzute ca o critică adusă civilizaţiei Americii, spunea şi Norman Mailer. Iar Susan Sontag se întreba când o să înţelegem că ceea ce s-a întâmplat cu turnurile gemene nu este deloc un atac laş împotriva civilizaţiei, ci o consecinţă directă şi meritată a politicii americane.

Omul care refuza să admită echivalarea uciderii unor inocenţi cu o formă legitimă de protest (ori critică) nu luase nici Premiul Nobel, precum Dario Fo, nu era niciun intelectual respectat, precum Susan Sontag, şi nici nu avea vreo autoritate (reviste, renume, operă în spate), precum Norman Mailer. Nu putea invoca în sprijinul refuzului său decât convingerea că răul este rău indiferent de motivele lui şi că, dincolo de logica terorii care naşte teroare, se poate ajunge într-un singur fel: invocând, împotriva ambelor barbarii, atât a celei care ucide, cât şi a celei care justifică crima, tradiţia libertăţii şi nobleţea de spirit. Omul care ridica nobleţea de spirit ca pe o spadă împotriva barbariei se numea Joseph Goodman: era un necunoscut şi un ratat (din punct de vedere social), dar, pentru prieteni şi întâmplătorii săi admiratori, un pianist de geniu. În faţa autorităţii culturale şi a prestigiului unor Dario Fo, Norman Mailer şi Susan Sontag, necunoscutul Joseph Goodman nu putea invoca nici autoritate, nici prestigiu. Nu avea nimic, cu excepţia încrederii în puterea nobleţei de spirit.
 
Ideea de a celebra umanitatea printr-un pean închinat aristocraţiei spiritului (care este ideea acestei cărţi) i-a fost dată lui Rob Riemen de felul cu care necunoscutul şi ratatul Joseph Goodman, omul niciunei autorităţi, s-a raportat la 11 Septembrie 2001, opunând barbariei nu o armă, nu o politică, nu o ideologie – ci, pur şi simplu, nobleţea de spirit. Nobleţea de spirit te ajută să identifici fără greş răul, chiar şi atunci când răul e făcut în numele ideilor în care crezi. Tot ea te ajută să identifici corect valoarea, chiar şi atunci când valoarea nu e sancţionată social şi e ignorată academic. Şi tot nobleţea de spirit te face să adopţi faţă de lucruri şi oameni o atitudine de reverenţă, respect şi pietate.
 
O carte minunată, de o inactualitate senină, profetică şi vertiginoasă. Inactualitate şi frumuseţe pe care am ţinut să vi le împărtăşesc.