SENATUL EVZ: Minoritari în propria ţară

Mircea Cărtărescu: "Vara a devenit caniculară, cum era şi de aşteptat, oamenii încep să plece în concediu, Campionatul European de fotbal ne adună în jurul televizoarelor..."

Cine mai are timp să se imagineze în postură de cetăţean şi încă de unul responsabil, gata să meargă la vot ca să contribuie la binele comunităţii în care trăieşte? Se pare că mai nimeni. Ne-am obişnuit cu gândul că legile lui Murphy au fost făcute special pentru noi, românii, că dacă ceva poate merge prost, va merge prost. De ce să mă mai duc la vot când va ieşi tot cine ştie ce monstru pe care nu-l vrea nimeni, dar care totuşi e votat şi-l vom vedea în capul bucatelor? Nu mai credem cu adevărat că votul nostru contează, că are sens să mai luptăm. Soarta meşterului Manole pare că ne e dată pentru totdeauna, orice am face.

E drept că niciodată, de-a lungul haoticei noastre istorii, spiritul civic şi comunitar nu prea ne-au dat afară din casă. Totuşi, în momentele decisive, parcă-parcă am încercat să ne mai urnim puţin, să mai ieşim cât de cât din abulia noastră de ţărani, din faimosul boicot al istoriei despre care vorbea Emil Cioran. Au fost câteva momente de reală fraternitate, de reală jubilaţie, de sinceră şi adevărată speranţă pentru viitor. Ele n-au fost însă transformate, prin perseverenţă, organizare şi voinţă politică, în rezultate durabile. Doar în ultimele decenii, ca să nu coborâm mai mult în trecutul tot mai ambiguu, am avut explozia de bucurie din primele zile ale Revoluţiei, entuziasmul tragic al pieţei Universităţii, jubilaţia victoriei forţelor democratice în 1996, apariţia curcubeului din timpul vizitei lui Bush, bucuria victoriei lui Băsescu şi a Alianţei D.A. în 2004. Din toate s-a ales praful. Ce am zidit ziua s-a dărâmat noaptea cu o regularitate înspăimântătoare care seamănă a destin. Rare sunt, în lume, popoarele care şi-au bătut joc cu asemenea inconştienţă de şansele istorice, nesperate şi nemeritate, pe care le-au avut. Resemnarea noastră mioritică nu e un mit, e pura realitate. Nu mai credem în bine şi adevăr, ştim că răul e mai puternic.

Ne spuneam până acum câtva timp: „Lasă, că o să intrăm în NATO şi-n Uniunea Europeană, şi de-atunci încolo nimic rău nu se mai poate întâmpla. Încet dar sigur o să ne urnim şi noi în direcţia cea bună“. Uite că n-a fost aşa. Azi aproape că am uitat de aceste două evenimente istorice, pe care le-am privit în mod fals drept ceva ce ni se cuvenea de la sine. N-am profitat nici de unul, nici de altul. Suntem mai departe cea mai coruptă ţară din Europa. Cea mai slabă juridic, cea mai dezorganizată administrativ, cea mai ineficientă în sistemele de sănătate şi învăţământ, cea mai slab dotată ca infrastructuri. Şoselele noastre produc mai departe un număr incredibil şi inacceptabil de morţi. Presa şi mediile noastre sunt infestate şi irespirabile, nu mai întâlneşti nicăieri informaţie curată.   Este consecinţa faptului că oamenii fără simţ moral, egoişti, cinici, lipsiţi de grijă pentru semeni, în stare de orice ca să le fie lor bine sunt cu mult mai mulţi şi mai puternici la noi decât cei decenţi. Cei care-au prosperat ieri prin teroare şi minciună s-au aliat cu cei ce prosperă azi prin furt şi minciună, şi împreună înclină balanţa spre zona roşie, zona ruşinii noastre dintotdeauna. Nici NATO, nici UE, nici şubredele noastre instituţii democratice nu ne salvează de noi înşine, de uriaşele noastre rezerve de ură şi invidie, de minciună şi nepăsare care ne fac să trăim prost, economic, psihologic şi-n toate celelalte feluri.

Românii din Italia scapă de o mare nedreptate. Decizie CJUE despre „venitul de cetățenie”

Ziua cea mare: Pentagonul publică dosarele despre OZN și viața extraterestră. Secretele federale, dezvăluite

Aceia dintre noi care ştiu ce-nseamnă civilizaţia, decenţa, care au noţiuni de civism şi destulă omenie în ei ca să le pese şi de cei din jur sunt minoritari, acesta-i adevărul, minoritari în propria lor ţară. Cum să-mi mai pot închipui că, prin votul meu şi-al celor care-mi seamănă, pot opri prăpădul caracatiţei stângiste, naţionaliste, şovine, aliată cu oligarhia coruptă şi cu marea finanţă? Cine sunt eu, bietul cetăţean, în faţa lor? Nu sunt la fel de neputincios ca atunci când pe buletinul de vot era un singur nume?

Paradoxal, tocmai de-asta trebuie să lăsăm naibii şi moleşeala zilelor caniculare, şi neliniştea meciului cu Italia, şi scepticismul nostru de multe ori atât de cinic, şi să-ncercă m să arătăm că încă n-am ajuns chiar ultimii oameni de pe pământ. Havel vorbea odată despre puterea celor fără de putere. În Cehia ea a funcţionat, ca şi în alte ţări mai avansate din Est. La noi, oricât de mici şanse ar fi şi oricât ne-ar urmări destinul derizoriu şi cumplit al meşterului Manole, e cu atât mai multă nevoie de speranţă. Votând, împotriva iliescienilor şi oligarhilor, a vadimilor şi voiculeştilor, păstrăm vie o sămânţă fără de care am fi deja morţi cu toţii.