Voltaire nu a avut nevoie sa ajungă prin Covasna.

A propus direct cultivarea grădinii ca soluţie a echilibrului interior şi exterior. O lume de oameni aplecaţi asupra zarzavatului arată deja ca o lume mult mai bună, mai blândă, mai stranie. De câteva ori am gustat din deliciile ascunse ale unei lumi pe care îmi era greu să mi-o imaginez. Cu atât mai greu este să descrii un loc care se defineşte în mare printr-o legumă, matricea piureului şi a crochetelor, însuşi cartoful.

Nici brazii, nici palinca, nici staţiunile balneoclimaterice semidevastate, nici peisajul tulburător de frumos, arhitectura satelor, mustăţile ascuţite ale bărbaţilor, ochii iscoditori ai femeilor sau demnitatea Sărbătorilor nu reuşesc să concentreze mai bine esenţa unei solutii de supravieţuire care seamănă destul de des cu ceea ce ne imaginăm că ar trebui să fie seninătatea.

Pentru această formă de civilizaţie locală, cartoful este greutatea care menţine totul în picioare, chiar şi în condiţiile unui dezastru economic evident. Nici nu e nevoie să fie pomenit, nu trebuie subliniat în conversaţie, este întotdeauna subînţeles. Este o prezenţă firească, maiestuoasă şi modestă în acelaşi timp, de la care se construiesc şi gusturile simple, directe, rapide, fără compromisuri, dar şi rafinamente care- ţi taie răsuflarea şi-ţi lovesc papilele drept în plexul lor cel mic.

La început mi s-a părut amuzant să văd cum totul gravitează în jurul cartofului, cum fiecare gest, fiecare portbagaj au un conţinut bogat în tuberculi, până am realizat că această legumă atât de ridiculizată în modestia ei, atât de marginalizată de abuzul de consum sau de lipsa de imaginaţie a bucătarilor, este solutia de supravieţuire care menţine totul în mişcare, este secretul vieţii într-o regiune ameninţată de încremenirea falimentului.

Când am aflat că în satul din care am refuzat să plec de câteva ori există o bancă, unde lucrează o doamnă din partea locului, am zis că civilizaţia are uneori avantaje discrete, care nu distrug neapărat valorile locale, deşi e greu de spus de cele mai multe ori care sunt acelea. Este evident că, deşi banca este foarte serioasă, deşi doamna este foarte conştiincioasă şi conştientă de importanţa benefică a postului pe care-l ocupă, atunci când se aude chemarea cartofului, finanţele tac.

Banca închide mai devreme şi doamna merge la cules de cartofi. Şi nu e nimic de neînţeles, e doar o adaptare, o formulă de convieţuire care-ţi face discret cu ochiul, aşa, serios şi şăgalnic, în acelaşi timp, cum sunt lucrurile dincolo de munţi, fie în secuime, ungurime sau Ardeal, în genere.

Stând aici şi întâlnind lume venită de departe direct la un capăt superb de lume, am aflat că ultima pasiune a miliardarilor plictisiţi, ultimul trend al jocurilor sociale este să-şi organizeze ieşiri din lumea lor şi să încerce eventual să înţeleagă cum trăiesc oamenii obişnuiţi. Perversiunea acestui mod de cunoaştere bolnăvicioasă îi face pe cei mai mulţi să meargă direct la extreme, ca în celebra poveste a lui Oscar Wilde, şi să încerce să devină brusc cerşetori.

Există companii de PR care se ocupă de astfel de cereri şi care îi ajută pe aceşti oameni de rezervaţie să se deghizeze, să-şi adapteze limbajul, să pătrundă în colţurile cele mai sordide sau tulburătoare ale vieţii. Nu ştiu cât de intens sau de excitant ar putea părea pentru aceşti clienţi să trăieşti, să supravieţuieşti, nu neapărat în extremă, datorită unei legume cum e cartoful.

Să pătrunzi sub acoperire în această lume molcomă şi ascunsă ca un tubercul şi să cauţi să simţi de ce după primele impresii ironice începi să nu mai crezi că acest univers ar fi câtuşi de puţin ridicol.

Respectul pentru lucrurile care ordonează viaţa pentru totdeauna, că e vorba de credinţă, dragoste, sentimentul datoriei sau respectul pentru cartof, e ceva cu totul exotic, poate la fel de exotic precum cerşetoria în Asia. De-asta, acum mi-e greu să judec, chiar dacă pare atât de uşor la prima vedere, alegerea unui tânăr bucătar din partea locului.

A fost invitat să devină ucenic al unui chef, departe de casă, pentru a se reîntoarce în sat la capătul unui stagiu de doi ani. A refuzat ferm: trebuie să culeg cartofii. De cealaltă parte, argumentul a fost simplu: câştigi bani cu care poţi să plăteşti oameni care să culeagă. Nu, a spus el, trebuie să-i culeg eu.

PS - Am primit un pachet cu dulceaţă de zmeură, slănină şi ceai de soc din Covasna şi mi-am adus aminte că undeva paradisul există şi se recunoaşte printr-o întrebare la cafea: doriţi lapte caldă?