SORIN IONIŢĂ: "Un mare geamăt de durere răzbătu de o vreme încoace dinspre presă, în special cea audiovizuală, iar disperarea unor moderatori sau prezentatori defulează prin ecrane şi se revarsă în casele noastre ca apa din canalizarea înfundată: campania electorală e aproape de final, dar marea garagaţă, exhibările şi capete în gură între candidaţii partidelor mari se lasă aşteptate."
Concurenţii marginali fac şi ei ce pot, însă una peste alta discuţiile se duc periculos de mult în zona programelor - mai deştepte sau mai tâmpite, dar oricum, programe -, iar presa de mainstream e în ofsaid.
După ce ani întregi a tot acuzat liderii politici că sunt neserioşi (nu ca în UE) şi că se bălăcăresc continuu, jubilând însă ea însăşi în vânturarea acestor lături şi neratând să despice în patru orice mizerie, reală sau inventată, debitată de cineva, acum canalele principale, inclusiv televiziunea publică, s-au trezit cam nepregătite pentru ceea ce au cerut tot timpul: proiecte concrete. Dacă o perioadă lungă te-ai specializat în interpretat politica doar ca păruială personală şi divertisment, ţi se atrofiază până la urmă instrumentul de analiză, în caz că l-ai avut vreodată. Cum ar veni, dacă te-ai obişnuit s-o faci mereu pe prostul, s-ar putea ca după o vreme să nu-ţi mai poţi reveni.
De exemplu, numai în ultima lună au lipsit din jurnale subiecte care în mod normal trebuiau să deschidă ştirile principale, precum disputa Isărescu- Vosganian de acum două săptămâni, pe teme cruciale de echilibru macroeconomic; începutul funcţionării, zilele acestea, a conturilor de pensii individuale cu acumulare, noutate istorică în România postbelică; schimbările de conducere de la APIA, care pot afecta absorbţia unei sume imense de bani europeni pe agricultură; sau faptul că Ucraina a trebuit să oprească lucrările la Bâstroe şi ce semnificaţie are asta, pentru că la debutul acestor lucrări, dacă te uitai la TV, aveai impresia că stăm să pornim război cu Kievul. În schimb, nu scapă din ştiri nici o ploaie de vară care rupe trei crengi la Făurei, că pentru asta nu se cere multă minte sau efort.
Ca să revenim la campania din Bucureşti, candidatul independent Oprescu a înţeles cel mai bine că audiovizualul vrea aforisme de zece cuvinte şi OZN-uri multicolore, că realizatorilor li se înceţoşează ochii după zece secunde de discutat proiecte, schimbând rapid subiectul cu întrebări şablon (cine e de vină? ce să înţeleagă din asta cetăţeanul de rând?). O lipsă de documentare elementară îi împiedică să surprindă contradicţii şi să ceară explicaţii - de exemplu, zilele trecute oamenii unui partid mai mic acuzau în gura mare clauzele de confidenţialitate din contractele de achiziţii publice, deşi partidul lor a votat în parlament de fiecare dată împotriva modificării legii pentru a interzice aceste clauze. Singurul repertoriu constă în trucuri obosite precum a-i întărâta pe politicieni ca pe cocoşii de luptă sau a-i înjura la grămadă, de proşti, corupţi şi plicticoşi, când refuză să se ia la harţă.
Dacă rămânem la nivelul ăsta, şansele mi se par mici să ajungem să discutăm rezonabil chestii dificile, unde lucrurile nu sunt în alb şi negru, ci în nuanţe de gri. Două exemple din Bucureşti. După nenumărate bâlbâieli în anii ’90, s-a decis finalmente în 2001 restituirea proprietăţilor imobiliare - cei implicaţi ştiu foarte bine, celebra Lege 10. Şapte ani mai târziu, Capitala are cel mai mic procent din ţară de rezolvare a dosarelor, cam 20%, iar situaţia e foarte încurcată: dacă nu le dai oamenilor terenurile şi casele înapoi, te dau în judecată şi iese scandal, fiindcă oamenii nu vor să stea la mila despăgubirilor prin fantomaticul Fond Proprietatea. La terenuri, pe unde s-or mai găsi, te acuză adversarii şi ONG-iştii că eşti corupt, plus că îţi vine mult mai greu să controlezi pe urmă ce se construieşte pe ele, cu sau fără autorizaţie. Nu că n-ar fi corupţie în acest sistem de restituire - este, slavă Domnului. Dar stau şi mă întreb ce ar face un ipotetic primar onest, prins la mijloc între legi contradictorii şi foşti proprietari nervoşi, deposedaţi de două ori: o dată în 1949 şi a doua oară în 1996, când a vândut guvernul PSD chiriaşilor casele naţionalizate.
Cealaltă dilemă priveşte Planul de Urbanism General (PUG), pe care văd că toţi candidaţii au căzut de acord să-l actualizeze în doi ani, şi care a ajuns să fie privit, din exces de zel, ca un fel de tablă a lui Moise, din care nu se mai poate modifica după aia o iotă. Asta în practică va fi imposibil, pentru că orice oraş creşte şi se schimbă; întrebarea este cum să aprobi doar acele modificări rezonabile şi în interes general la PUG, nu şmechereli cumpărate cu bucata la taraba Consiliului General. Cum să faci ca în centru să subvenţionezi chiria unor teatre experimentale, galerii de avangardă sau cluburi de bun-gust, ca peste tot în Europa civilizată, pentru că ele nu pot plăti preţul pieţei, fără să te trezeşti că cioflingari de la SC Bingo SRL sau Imobiliara SA îşi fac rapid fundaţie de artă modernă doar ca să pună mâna pe spaţii (cum se încearcă la sediul GDS). Mai va până când o să putem noi dezbate în public asemenea subiecte complicate, iar până atunci mai bine le ignorăm decât să le masacrăm în moara de isterie şi inepţie.
Recomandările noastre
