Mircea Mihăieş: "Într-un text care probabil i-ar irita până la nebunie pe paznicii hipercorectitudinii politice, Alexandru Paleologu făcea un elogiu libertăţii, contrapunând-o democraţiei."
În stilul său paradoxal, marele eseist punea degetul pe un punct sensibil de pe harta prejudecăţilor comune: „... Cuvântul democraţie nu mai înseamnă nimic, dacă ne gândim numai la... Republica Democrată Vietnam, la Republica Democrată Germană sau la Kampuchia Democrată. (...) Eu cred că libertatea poate fi mai presus de orice, nu democraţia. Democraţia este o condiţie minimală şi fragilă, care oricând poate fi înlăturată, tocmai prin mijloace democratice. Nu trebuie să mai credem că democraţia este o valoare. Nu e! Este o poziţie mai comodă de existenţă şi mai puţin rea, însă fragilă şi periclitată. Democraţia în sine e un cuvânt care s-a acreditat şi trebuie examinat în evoluţia lui istorică. Sigur că ne convine un regim democratic, în care nu ne mai plictisesc nici cenzura, nici administraţia, nici şantajul. (...) Democraţia cu orice preţ nu mai e democraţie. Sigur că e preferabilă şi, cum bine spunea Churchill, e sistemul cel mai puţin rău pe care-l avem. Cel mai puţin rău, atâta timp cât se menţine şi nu face loc profitorilor care caută să instaleze dictaturi rele, ideologice. De fapt, libertatea contează, nu democraţia”. Am tresărit citind aceste rânduri, pentru că păreau scrise cu gândul la ceea ce am văzut în Parlamentul României începând cu perioada romantic-contondentă a CPUN-ului, până la formele aberant-dictatoriale de manifestare ale intervalului 2006-2008. Atunci, cocktail-molotovul politico-petrolier ne-a arătat, la scenă deschisă, cum se poate instaura dictatura cea mai feroce prin simpla voinţă, democratică până la... exterminare, a unei haite cinic ghidată din culise. Am scris în aprilie 2007 un articol în care spuneam, fără să exa gerez nicio silabă, că dacă acel parlament şi-ar fi pus în minte să desfiinţeze România, n-ar mai fi rămas piatră pe piatră. Văzând dezlănţuirea de ură, dizolvarea raţiunii, dezastrul instaurat de limbajul resentimentului, am înţeles cât de fragilă e, de fapt, democraţia - un simplu mecanism politic - şi că nu ea poate fi valoarea umană supremă.
Din acel moment, nu contenesc să mă întreb cum s-ar putea pune stavilă agresiunilor asupra libertăţii. Pentru că atunci am asistat la macabrul spectacol în care democraţia îi rupea libertăţii şira spinării. Voinţa soldaţilor politici uniţi de interese comune, ura împărtăşită a câtorva „oligarhi” care se simţeau ameninţaţi au reuşit să transforme votul democratic într-o ghioagă primitivă, indiferentă la argument şi dispreţuitoare faţă de logica elementară. Nimic nu garantează că astfel de întâmplări nefaste nu se vor repeta. Şi asta pentru că parlamentul e singurul organism statal perfect autarhic, a cărui acţiune se sustrage oricărui control. După ce-au fost aleşi, deputaţii şi senatorii nu pot fi atinşi, până la încheierea mandatului, de absolut nicio forţă de pe pământ sau din ceruri.
Preşedintele se află, potrivit Constituţiei, sub autoritatea parlamentului. Guvernul depinde tot de parlament şi, în anumite condiţii, poate ajunge chiar „la mâna” preşedintelui. Dar nu există niciun mecanism constituţional care să bareze abuzurile, nedreptăţile sau ilegalităţile potenţiale din parlament. Din acest motiv, nu e greşit să afirmi că parlamentul o fi el o instituţie a democraţiei, dar nu e şi o instituţie a libertăţii. Or, după cum s-a văzut din atâtea episoade istorice, democraţia e deseori înfrântă (să spun şi eu că Hitler, Mussolini, dar şi Ceauşescu au ajuns la putere prin mecanisme democratice ori care mimau democraţia?), pe când libertatea e ireductibilă. Lucrurile sunt cu atât mai îngrijorătoare văzând la treabă prima generaţie de beneficiari ai aşa-zisului vot uninominal. Am fost mulţumit, în prima clipă, că au dispărut la recentele alegeri mulţi dintre indivizii a căror prestaţie transformase parlamentul într-un amestec de ospiciu şi iarmaroc. Dar câteva intervenţii la televiziuni ale „feţelor noi” m-au făcut să tresar înspăimântat: aceştia să fie aleşii autentici ai cetăţenilor români? Aşa arată oamenii în mâna cărora se află destinul României şi al fiecăruia dintre ei? Cum e posibil să alegi astfel de măşti vorbitoare, al căror singur rol pare acela de a executa cât mai aproape de ţipătul originar partiturile distribuite de stăpânii din teritoriu?
Tot mai pregnant, adevărul gol-goluţ începe să iasă la suprafaţă: mulţi dintre cei care populează Camerele parlamentului nu sunt aleşii cetăţeanului, ci aleşii baronilor locali. Am ajuns, după douăzeci de ani de mers împleticit prin băltoacele tranziţiei, cam de unde am plecat: la revenirea, pe căi cât se poate de democratice, la sistemul prin care jupânii politico-economici ai judeţelor decid cine, cum şi de ce trebuie să manevreze această Roată a Norocului numită parlamentul ţării. Adică instituţia pe care am creat-o pentru a ne decide, discreţionar, soarta. Şi asupra căreia ne-am pierdut orice autoritate în clipa când ne-am dat votul.
