Mircea Mihăieş: "Născut ardelean, crescut printre ardeleni, transplantat apoi în Banat, am o relaţie destul de confuză cu banii".
De pildă, nu-mi place să fac împrumuturi. Gândul că datorez bani îmi provoacă insomnii. Nu m-am îndatorat decât atunci când n-am găsit nicio altă soluţie. Spun aceste lucruri în perspectiva valurilor de isterie provocate de intenţia guvernului de a se împrumuta la FMI. Sigur, una e să iei credite ca simplu particular, alta în numele statului. Diferenţa e enormă. Şi anume, o diferenţă de risc. Eu, cetăţeanul nevoiaş, pot rămâne pe drumuri, înfunda puşcăria, ba chiar - cum s-a întâmpat în destule cazuri - să-mi leg ştreangul de gât.
Ce riscă statul - în cazul de faţă, statul român? Nimic. Absolut nimic. Vocile sparte ce denunţă dezastrele presupuse de împrumut vorbesc în numele unor interese precise: nu cumva balonul de aer astfel obţinut să îndepărteze ţara de buza prăpastiei. Adică de locul unde se bălăbăne nu de azi, de ieri, ci din moşi-strămoşi. Puţini sunt românii prin sângele cărora să nu curgă fierul topit al vorbelor lui Creangă: „Sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost!”. A, dacă eram vreo Elveţie, vreun Luxemburg, vreo Norvegie, vreun emirat îmbogăţit de pe urma petrolului, măcar ştiam ce riscăm. Dar aşa, ce-am avut şi ce-am pierdut?!
Fireşte că nu mila de ţărişoară vorbeşte în cuvintele deşucheate ale manipulatorilor de serviciu. Prin banii împrumutaţi, se micşorează perspectiva intrării ţării în colaps. Or, asta îi scoate din minţi. Excepţionali pescari în ape tulburi, îşi frecau deja mâinile la gândul că începe dezastrul şi se înteţeşte confuzia. Vă întrebaţi, desigur, ce interese au televiziunile oligarhice să amplifice tensiunea şi să aducă România în pragul balamucului. Simplu: într-o ţară intrată în derivă, în care instituţiile statului nu funcţionează, justiţia nu va îndrăzni să se ocupe de marile dosare de corupţie. Pentru că, da, în România, aproape toţi îmbogăţiţii au şi niscaiva dosare de care se tem ca de moarte. Ei dorm liniştiţi doar într-o Românie instabilă, în care judecătorii se gândesc de-o sută de ori înainte de-a acţiona o dată. Pentru că, în vremuri tulburi, te poţi trezi cu oligarhii în persoană la putere!
Las deoparte faptul că eventualii bani sosiţi de la FMI nu merg în puşculiţa guvernului, ci în fondul de rezervă al Băncii Naţionale. Rolul lor nu e să fie păpaţi de ministrul de finanţe, ci folosiţi de stat pentru a controla inflaţia, rata de schimb a monedei naţionale şi alte drăcovenii tehnice. Acestea sunt fleacuri care nu-i împiedică pe manipulatorii de la televiziuni să denunţe ca scoşi din minţi „trădarea naţională”. Ticăloşia flan cată de conturi groase ţine în România şi de inteligenţă, şi de onorabilitate. Dacă mă gândesc mai bine, s-ar putea ca fantoşele vorbitoare de pe la Realitatea şi de la Antene să aibă dreptate. De ce să luăm bani din străinătate, când ei există aici, în ţară? Fireşte, nu-i avem chiar noi, telespectatorii mofluji. Îi au, în schimb, vedetele din Top 500: Patriciu, Ţiriac, Vîntu, Becali, fraţii Păunescu, şi tot aşa, până la ultimul pârlit cu „numai” douăzeci-treizeci de milioane... Am parcurs, străluminat de idee, lista şi am observat că peste o cincime din banii ţării se află concentraţi în mâna acestor domni. Ce-i uneşte e faptul că - spre deosebire de fotbalişti - s-au îmbogăţit în ţară, şi nu în străinătate. Aşa că, în aceste momente de cumpănă, s-ar cuveni să dea patriei o mică parte din ceea ce i-au luat. Fabrici, instituţii, servicii au intrat, care pe uşa din faţă, care pe uşa din dos, în stăpânirea personajelor ce ne mai dau acum şi lecţii de „management politic”!
Nu cer, Doamne fereşte, să etatizăm marile averi, nu pretind să-i aducem la sapă de lemn. Dar dacă fiecare din cei 500 de magnifici ar dona statului român - Băncii Naţionale - măcar zece la sută din avere, am trece fluierând prin gropile crizei economice. Nici ei n-ar sărăci şi nici noi nu ne-am îmbogăţi - dar ar fi o dovadă că a mai rămas în ei un sâmbure de omenie, şi nu doar de abrutizată, arogantă plăcere de a epata prostimea. Nu întâmplător, câţiva dintre miliardari, şi anume cei ale căror interese politice sunt cât casa, au ieşit zilele trecute la televizor şi ne-au explicat încă o dată cât sunt ei de deştepţi şi cât de proşti suntem noi. Se comportau de parcă euroii le-ar fi crescut în grădină, asemeni obiectelor din nemuritoarea şi pilduitoarea „Poveste a poveştilor” a lui Creangă, şi nu pe spinarea statului român.
Un preşedinte american care nu-mi place deloc, J. F. Kennedy, a spus cândva o vorbă ce merită citată: „Nu te întreba ce poate face pentru tine ţara, ci întreabă-te ce poţi face tu pentru ea”. Dacă tot ne dau lecţii de patriotism, poate c-a sosit vremea ca domnii oligarhi să bage mâna în buzunar şi pentru a scoate, nu doar pentru a le înfunda cu teancuri. Aşadar, bani există. Deocamdată, ei n-au ajuns unde trebuie. Să sperăm totuşi că nu va întârzia prea mult ceasul solidarităţii miliardarilor cu ţara. Asta ca să arătăm că avem şi valoare!
Recomandările noastre
