Sorin Ioniţă: "Legiuni întregi de economişti din Vest şi Est deopotrivă cântăresc săptămânile astea măsurile anticriză de discutat la Summitul G20 din 2 aprilie, în vreme ce guvernele naţionale se scarpină sub căciulă, întrebându-se pe ce butoane să mai apese pentru ca economiile letargice să răspundă la stimulente."
Barack Obama scade substanţial în popularitate pentru că, după cum era de aşteptat, nu e Mântuitorul care va sufla peste ape ca să aducă fericirea omenirii, ci un politician de aparat cu darul vorbirii, dar care trebuie să ţină seama de realităţi, să-şi satisfacă partidul şi grupurile de lobby care l-au susţinut, spre dezamăgirea fanilor naivi. Iar Comisia Europeană are de făcut faţă unui asalt intens de idei periculoase, care ameninţă să slăbească piaţa unică, pilonul de bază al integrării comunitare.
Când politicienii din Franţa, Germania sau Ungaria critică fervent Comisia că nu se implică destul în combaterea crizei, ei vor să spună, paradoxal, că echipa lui Barosso se implică de fapt prea mult: adică îşi îndeplineşte prea energic rolul constituţional de a da peste degete guvernelor care alunecă în protecţionism populist. Aproape toate capitalele europene vor să dea ajutoare de stat discrete propriilor firme; de exemplu, oficiali francezi au sugerat lui Renault şi Peugeot că ar trebui să-şi mute producţia din Slovacia şi Slovenia înapoi în Franţa, pentru a beneficia de susţinere. Doar Comisia poate apăra libera concurenţă şi piaţa deschisă, care a adus Europei atâta prosperitate, de derivele mioape care ţintesc doar termenul scurt şi care pot escalada până la destrămarea Uniunii.
Aşa cum este ea, lipsită de o constituţie grandioasă şi condusă într-un aranjament semidemocratic de o Comisie numită prin negocieri de culise şi un Consiliu care exprimă voinţa guvernelor, Uniunea Europeană este cel mai reuşit exemplu de guvernare comună internaţională şi civilizată. Dacă instituţiile sale vor ceda la încheieturi şi libertatea circulaţiei bunurilor, capitalurilor şi persoanelor va fi restrânsă, aşa cum cer astăzi mulţi lideri speriaţi de criză, nu doar proiectul european va eşua, dar chiar problemele globale vor fi mult mai greu de rezolvat ulterior. Se începe, de regulă, cu sloganuri aparent benigne, gen „locurile de muncă bri tanice trebuie rezervate britanicilor” sau „să apărăm producătorul agricol naţional”, pentru a se ajunge apoi la închiderea frontierelor şi descurajarea investitorilor străini (între care aş pune şi băncile, deşi nu sunt cele mai populare instituţii pe moment).
În special stânga politică cu convingeri hard, gen Martine Aubry în Franţa sau Ion Iliescu în România, găseşte pe fondul crizei ocazia perfectă să reşapeze retorica socialistă clasică, cu moartea capitalismului şi trecerea la un sistem nou, mai bun etc. Poate părea la început o glumă, dar la vreme de spaimă sufletul colectiv e traumatizat şi predispus spre iraţional. Vocalizele actuale se înscriu în această tra diţie: aceea de a proiecta probleme economice la scară cosmică, de a în cu raja mobilizarea socială şi creşterea rolului statului (ceea ce e paradoxal, deoarece aceleaşi persoane ţin în paralel discursuri catastrofice, în care argumentează că cei care conduc acest stat, adică politicienii, sunt rău intenţionaţi şi corupţi).
Panicaţi, în lipsă de altceva, liberalii şi dreapta politică împrumută instrumentele socialiste, simţindu-se ru şinaţi să mai spună ceva în public despre piaţa liberă. Pericolul, în special în state cu tradiţie politică slabă, este deriva către „fascismul de stânga”, cum inspirat l-a numit într-o carte recent apărută un comentator american: control crescut al statului în economie, neîncrederea în „intermediari şi spe culanţi” (adică bancheri), cochetarea cu emoţia populară, lansarea de sloganuri tinereşti care promit „înnoirea din rădăcini”, speranţa difuză şi un nou viitor. După cum bine observă autorul, nici naziştii nu erau mari fani ai proprietăţii private şi ai limitării implicării statului în economie.
Paralela poate fi dusă mai departe: în manualul tineretului hitlerist, se spune că „alimentaţia nu poate fi doar o chestiune privată”, statul având un rol decisiv în a promova obiceiuri corecte în această privinţă, deoarece „ai o datorie socială de a fi sănătos”. Asemănarea cu încercările actuale, vag eugeniste, de a face din alimentaţie sau sport subiecte de politică de stat, interzicând aia sau promovând ailaltă, nu poate fi decât tulburătoare. Sigur, n-am ajuns încă acolo, iar proiectul european are destule mecanisme de atenuare a şocurilor, care-i permit să reziste la o aterizare economică forţată. Dar e nevoie de vigilenţă pentru ca nişte mecanici speriaţi de trepidaţii să nu scape cheia franceză din mână sau nişte ideologi cu cagulă şi bricege să nu-l deturneze spre o direcţie necunoscută.
Recomandările noastre
