După terminarea facultății, în 1970, am fost repartizat ca profesor într-un sat din nordul Moldovei. Îmi plăceau oamenii de acolo, iubeam natura, dar îmi lipsea viața literară.

 

 Ştefan Bănulescu m-a chemat la Bucureşti ca să mă recomande lui Marin Preda, pentru un post de redactor la Editura Cartea Românească. Planul era să mergem la Marin Preda acasă. În ultima clipă ni s-a asociat, cu amabilitatea lui furtunoasă, și Adrian Păunescu.

Ajunşi la destinaţie, am fost primiţi imediat, într-o cameră mare şi luminoasă. După ce soţia lui Marin Preda ne-a servit cu câte o cafea, Marin Preda m-a lăsat în plata Domnului, în faţa ceşcuţei mele, şi a început o discuţie aprinsă cu Ştefan Bănulescu şi Adrian Păunescu, fără vreo legătură cu mine. Discutau despre reviste şi edituri, despre cenzură, despre drepturile de autor, despre personaje pe care eu nu le cunoşteam, despre orice, în afară de angajarea mea la Cartea Românească. Eram tot mai impacientat.

Impacientat era și Adrian Păunescu. Impetuos, a încercat de mai multe ori să pledeze în favoarea mea, dar de fiecare dată a fost oprit din tirada în care se lansase, fie de Marin Preda, fie de Ștefan Bănulescu, cu expresivul gest al unei palme făcute tampon în fața lui.

Din când în când, Marin Preda îmi arunca o privire piezişă, de evaluare, apoi se uita întrebător la Ştefan Bănulescu, fără să-i spună un cuvânt. În replică, Ştefan Bănulescu... tăcea și el, dând afirmativ din cap, în sensul că da, e un tânăr de viitor, şi discuţia, pe alte teme, continua. La un moment dat, Marin Preda a formulat, tot fără cuvinte, o obiecţie în legătură cu mine, iar Ştefan Bănulescu a respins-o ferm, printr-o muţenie categorică și retezarea a ceva imaginar cu mâna.

Întrevederea s-a apropiat la un moment dat de sfârşitul ei. Cu lipsa mea de experienţă, eram sigur că eşuase totul şi mă simţeam copleşit de amărăciune. Cel mai mult mă durea că nu mi se dăduse ocazia să-mi apăr cauza. În timp ce ne luam rămas bun, Ștefan Bănulescu i-a adresat lui Marin Preda o tăcere întrebătoare, finală, iar Marin Preda, tot fără cuvinte, i-a răspuns aprobator.

Toate aceste tratative mute eu leam reconstituit abia ulterior. În momentul acela, însă, aveam senzaţia, vorba poetului, că pe cap îmi cade cerul. „Bravo, eşti angajat!”, mi-a spus Ştefan Bănulescu pe scări, spre imensa mea nedumerire. Iar Adrian Păunescu, cu o perspicacitate târzie, m-a lămurit: „Aşa se tocmesc, dom’le, doi ţărani.”

* * *

Pe vremea când Marin Preda era în culmea gloriei, şi anume după apariţia, în 1980, a trilogiei „Cel mai iubit dintre pământeni”, m-am numărat într- o bună zi printre invitaţii săi la restaurantul „Capşa”. La un moment dat, scriitorul povestea ceva, cu mare vervă, iar eu l-am întrerupt, făcând cu candoare următoarea remarcă:

– Să ştiţi că aveţi talent de povestitor! Aţi putea să scrieţi proză!

Marin Preda s-a uitat la mine nedumerit, pe deasupra ochelarilor cu multe dioptrii, apoi a înţeles că e o glumă şi a izbucnit în râs:

– He! He! He!

* * *

Istorisirea pe care am întrerupt-o cu gluma mea se referea la Alexandru Piru, un critic şi istoric literar foarte pitoresc, cândva discipol al lui G. Călinescu.

– Mulţi mă întreabă – spunea Marin Preda – de ce stau de vorbă atât de mult cu Piru. Mă închid cu el în biroul de la Cartea Românească şi persoanele care aşteaptă în anticameră se enervează. A venit momentul să explic ce îmi place la el: e nemaipomenit de urât. N-am mai văzut un om atât de urât. Mă uit la faţa lui şi nu-mi vine să cred că există în realitate.

Am adăugat şi eu ceva care l-a amuzat pe Marin Preda:

– Nu ştiu dacă aţi auzit de un scriitor din provincie: Teodor Parapiru. Mă întreb cum va fi când Piru va face cunoştinţă cu el. Piru se va prezenta, bineînţeles, „Piru”. Iar celălalt îi va răspunde „Parapiru”.

* * *

Când urma să-mi apară prima carte de critică literară (în 1977) la Editura Cartea Românească, Marin Preda, directorul editurii, m-a chemat la el în birou şi m-a întrebat:

– De ce ai vrut să publici la Cartea Românească şi nu la altă editură?

Am fost tentat să-i răspund: fiindcă e editura cu cel mai mare prestigiu. Dar am mers cu sinceritatea şi mai departe şi i-am mărturisit:

– E singura editură unde pot să-l laud oricât pe directorul ei, în paginile cărţii, fără să mă compromit.

– Bine gândit, a spus Marin Preda.

După o pauză, deschizând teancul de şpalturi ale cărţii mele, pe care le îl avea în faţă, a bombănit:

– Ai scris şi despre alţii, nu numai despre mine...

* * *

La câteva luni după apariţia amplului său roman, „Cel mai iubit dintre pământeni”, Marin Preda a fost găsit mort în camera sa de la Palatul Mogoşoaia (care avea camere rezervate pentru scriitori). Vestea a produs stupoare. Împreună cu Valeriu Cristea şi Gabriel Dimisianu m-am dus să văd trupul neînsufleţit al marelui scriitor, la morgă. În încăperea prozaic-lugubră (cu lopeţi, găleţi cu ciment şi roabe împrăştiate peste tot, probabil pentru o renovare), sicriul cu cadavrul lui Marin Preda stătea nu pe catafalc, ci jos, lângă un perete. Mi s-a părut zguduitoare această scenă. Cel care mă încântase decenii la rând cu cărțile lui nu mai reprezenta, ca om, nimic.