Mă așezi într-un unghi din care toată povestea se vede altfel. Oricît de bine mă fălesc că le știu, lectura ta îmi arată pliuri, sensuri și intenții pe care nu le bănuisem. Așa și cu acest „Pescăruș”, pe care l-ai făcut recent la „Unteatru”.

În cariera ta, ai montat de patru ori „Pescărușul” lui Cehov (o dată în America, o dată în Japonia și de două ori în România – spre că am reținut corect) și spui că acesta va rămâne ultimul. E versiunea ta definitivă a marii piese. Aveai, prin urmare, tot dreptul la libertatea pe care ți-ai luat-o în monologul Ninei din ultimul act.

Am știut imediat că acolo nu vorbea Nina, nu vorbea nici măcar actrița Alina Rotaru (foarte bună, de altfel) – vorbeai tu. „Importantă nu e gloria, și nici măcar aplauzele nu sînt importante. Important este să mergi înainte, orice-ar fi, să mergi mereu înainte!” și apoi, într-un ciudat complement, vorbele lui Treplev din piesă: „eu tot mai orbecăiesc prin haosul visurilor şi al imaginilor, fără să ştiu la ce şi cui foloseşte” și apoi, iarăși, tu: „eu vreau, eu cred, eu pot…”.

Știi care cred că e diferența dintre un artist foarte bun și unul excepțional? Curajul. Cel din urmă riscă mereu, cel dintîi caută pînă găsește și, cînd a găsit, se oprește. Regizorul excepțional nu se oprește cînd simte că a găsit ceea ce caută – el caută mai departe pentru că sentimentul de „am găsit, gata, mă opresc” nu-l cunoaște. Regizorul excepțional își ia riscuri, regizorul foarte bun merge la sigur. Tu ești un regizor excepțional…

La finalul spectacolului cu acest „Pescăruș”, soția mea mi-a spus că nimic nu i s-a părut mai artificial și mai inadecvat decît faptul că a trebuit să aplaude. I s-ar fi părut firesc ca, imediat după ce lumina s-a focalizat pe piatra de pe scenă (ah, abrahamic arată piatra aia!) și, apoi, a venit întunericul, să ne ridicăm în picioare și încet, în tăcere, să părăsim sala – la fel să facă și actorii. Avea sentimentul că trebuie părăsit fără zgomot un spațiu în care s-au revelat asemenea adevăruri. De la Biserică nu pleci aplaudînd – de ce trebuie să o faci cînd pleci de la teatru?

Spui că, totuși, măcar catharsisul aplauzelor să ne rămînă după un spectacol în care ni se arată o lume fără speranță; aplauzele de final pot fi semnul că am înțeles, ne cunoaștem, ne recunoaștem și acceptăm să trăim împreună cu acest potențial devastator de egoism în noi. Îmi place ce spui – aplauzele capătă și el sens sub mina ta regizorală. Tu, cel care ai terminat un spectacol acum cîțiva ani cerînd spectatorilor să abandoneze obiceiul stupid de a aplauda automat în picioare! Și în acel caz țiai asumat un risc…

Pomeneam felul tău de a citi mari texte. În acest „Pescăruș”, de pildă, am fost pur și simplu uimit de modul în care ai construit-o pe Mașa. Niciodată nu mi-o imaginasem așa – și nu mă refer la faptul că ia droguri (în piesă, prizează tabac, cum știi) , ci la starea de „high” în care o duce amorul ei nefericit. Drogul ei de care nu se poate lăsa e Treplev, cel care, în viziunea ta, este distrugător ca un drog de cea mai înaltă puritate. Mariajul Mașei cu învățătorul Medvedenko nu este, desigur, o soluție strategică de viață, o cale de a trăi cît se putea mai bine cu marea traumă a refuzului lui Treplev, ci continuarea încă și mai intensă a martirajului emoțional căruia i se supune.

Ea suferă atît de mult, încît vrea să sufere mereu și tot mai tare. Abia tu m-ai făcut să văd că, dintre toate personajele, Mașa e singura care consumă deplin eșecul în dragoste, de la prima la ultima scenă. Știm schema cehoviană a iubirilor niciodată reciprocate: A iubește pe B, care iubește pe C, care iubește pe D – iubirile la Cehov sînt mereu prost plasate, investiții în nefericire, toți iubesc pe cine nu trebuie.

Pe parcursul „Pescărușului”, toate celelalte personaje ale acestui carusel delirant al iubirilor neîmplinite au momentul lor de speranță sau, măcar, de incertitudine. Mașa, însă, de la început la sfîrșit, nu are nici o iluzie, nici o clipă de speranță, nimic. Piesa începe cu Mașa ruptă de nefericirea iubirii ei pentru Treplev și se termină cu ea în aceeași stare, plus măritată. Face pereche cu propria ei mamă, care și ea începe și continuă piesa în nefericire, cu deosebirea că o trăiește de la început la sfîrșit în versiune conjugală. Ce diferență o fi între aceste două specii ale nefericirii în iubire: conjugală și neconjugală?

Orice actriță care o joacă pe Mașa nu are altceva de jucat în această piesă decît eșecul și neîmplinirea. Îmi dau seama că, de fapt, nu e un rol prea atractiv. Zarecinaia sau Arkadina trec prin multe, Mașa nu trece prin nimic – e în aceeași apă stătută a eșecului de la început la sfîrșit. Ingrată treabă pentru actor, bănuiesc. Teoretic, nu are de jucat cine știe ce, doar suferință și răstignire. Mașa gîndită de tine, însă, prin acest côté aerian pe care i l-ai atașat, a căpătat în ochii mei un nou profil, cu mult mai mult relief. Pe Mașa ta, nu drogul, ci suferința o înalță, iar ciudata noblețe furioasă pe care i-o dă Sabrina Iaschievici (al cărei fan mă declar!), o ridică la rang de martir.

Opinia unanimă despre „Pescăruș” este că avem de-a face cu mediocri. Tu ai reușit să scoți din mediocritate poate pe cel mai neașteptat personaj care ar fi candidat la depășirea condiției sale: pe Mașa. Ai putut, cu drogul zilelor noastre, să găsești în această femeie acea dimensiune a suferinței care o duce direct în galeria marilor suferinde antice, pe care tot tu le-ai citit atît de bine ani la rînd. Mașa, fiica administratorului Ilia Șamraiev (un tont obtuz și frustrat) și a Polianei (o gospodină nefericită) – tocmai ea!

Cu atît mai surprinzătoare mi s-a părut această „înălțare” a Mașei, cu cît citești toate celelalte personaje cu o cruzime neiertătoare. Ne la dai nici o șansă. Intrate, toate, în jocul egoismului care crește în ferocitate pe parcursul piesei, personajele acestui „Pescăruș” pierd orice șansă de a trăi ceea ce ele, măcar declarativ, își doresc. Am avut mereu impresia că personajele „Pescărușului”, indiferent cît de vinovate ar fi, au ceva de victimă predestinată, poartă din facere semnul animalului de sacrificiu . Pînă la urmă, săracele, eșuează toate nu numai din cauza lor, ci și pentru că destinul le așează prost.

Sigur, ele sînt prea mici pentru idealurile lor, greșesc singure că-și așează ștachete pe care nu le pot sari niciodată. Însă, micimile lor sînt și rodul destinului – nu degeaba toți trăiesc sau ajung „la țară”, într-o curte a insignifianței, a secundarului, a plictisului, a non-evenimentului. Dar tu excluzi cu totul această ipoteză a „mîinii nevăzute” a destinului. Ești neiertător cu personajele. Egoismul este demonul care-i mișcă pe toți și iubirea nu e chiar iubire, ci luptă de a lua în posesie. Tu pui în scenă toată această rețea de mici monștri, care nu vor să iubească, ci vor să devoreze.

Dragă Andrei, a venit vara. Teatrele intră în vacanță. Și nu știu de ce, tocmai acum, cînd stagiunile se închid, îmi vine să privesc spre scena goală și să spun una dintre primele replici ale Mașei din textul cehovian: „În curînd, o să înceapă spectacolul…” Și, aidoma celor strînși în parcul de pe moșia lui Piotr Nicolaevici Sorin, habar n-am la ce să mă aștept.

Al tău, S.

 

Te-ar putea interesa și: