Se întâmpla la o zi după ce „Şarpele” dăduse piept cu o şatră de năvălitori, cu lanţuri de aur pe cefele lor late, care „acaparaseră” localul, înclusiv taraful de lăutari, botezat cu simţul umorului „Filarmonica Şarpele Roşu”. Nea Dan nu putuse, cu niciun chip, să-i dea afară pe scandalgiii de etnie romă, poliţia, deşi anunţată, nu venise, aşa că „Şarpele” a scos din rastel o puşcă şi a tras în tavan. Imediat, stolul s-a risipit şi, la venirea poliţiştilor, în cârciumă nu mai rămăseseră decât clienţii casei care, culmea, nu-şi aminteau nimic despre incident.

Găurile alicelor din tavanul crâşmei care, pe timpul comuniştilor, fusese o librărie, nu au fost astupate. Ba, dimpotrivă, au fost încercuite cu o cariocă, spre aducere aminte. Şi, tot atunci, revoluţionarul Dan Niculescu, cam segregaţionist de fel, a decretat că în crâşma sa – în care-şi făceau veacul Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Dumitru Rucăreanu, Colea Răutu, Ştefan Bănică, Dorel Vişan, George Mihăiţă şi mulţi alţi actori celebri – singurii ţigani permişi erau doar cei din taraful condus de Nelu Ploieşteanu. Care lăutari nici ei n-au avut nimic împotrivă, ba chiar s-au bucurat de „apartheid-ul” patronului, că scăpau de umilinţe şi necazuri.

 

Un Pantheon cârciumăresc

Cârciuma avea fix nouă mese. Busturile lui Lenin, Ceauşescu şi Marx erau ornamente, pe uşa de la budă scria „Secretar B.O.B”, iar deasupra era o lozincă mobilizatoare: „Să facem totul!”. Ziua era tristeţe mare, da’ noaptea devenea un fel de Pantheon. Acolo mâncarea însemna numai grătare şi erau mereu proaspete, chit că nea Dan nu avea nici măcar un frigider pentru cărnuri.

Vizavi era un butic nonstop care vindea şi cefe de porc, mititei, muşchi de viță, mă rog, de-ale parlagiilor. Când vroia vreunul de haleală, un ospătar trecea strada, lua cele trebuincioase şi asta era totu’. Practic, nea Dan vindea pe acte doar băutură, ţigări şi murături, că alea le punea el personal. „Şarpele Roşu” este şi locul unde şi-a avut naşterea celebra replică a lui Gheorghe Dinică, din „Filantropica”: „O ţară mică, mese puţine!”. Ce-i drept zicerea autentică a fost: „O ţară mică, patru mese!”, că atâtea numărase nea Gigi, la o oră mică din noapte.

Nea Dan a murit acum doi ani, la vârsta de 68 de ani. Suferea de diabet, ajunsese la aproape 180 de kilograme şi, de ani de zile, nu mai ieşise din casă. Celebra sa cârciumă, cu feţe de masă cadrilate, mai toate arse cu ţigara, cu ospătari care purtau cravate de pionieri şi cu lăutari de cea mai bună calitate, s-a închis în 2001. Dar a rămas în folclorul citadin al Capitalei pe vecie. La fel şi bonomul Dan Niculescu, Dumezeu să-l ierte!

 

Te-ar putea interesa și: