Benny Zilberman, o legendă din Vama. Sursa: Facebook
Din cuprinsul articolului
Vama Veche, în doliu. Ieri, 24 august 2025 s-a dus spre stele una din legendele stațiunii boeme Vama Veche, Benny Zilberman. O generație de vamaioți i-a construit un portret din amintiri. Toate despre un om care n-a căutat niciodată scena, dar a rămas în centrul poveștii. Aceasta este moștenirea sa
În Vama Veche, legendele nu se nasc din afișe și concerte, ci din prezențe care, ani la rând, rămân la locul lor, ca un fel de busolă a verilor. Un astfel de reper a fost — și este pentru cei care l-au văzut trecând — Benny Zilberman. Bucureștean la origine, „una dintre legendele Vămii”, cum i s-a dus vorba, Benny era genul de apariție pe care nu o uiți. Purta un caftan lejer, ducea un maidanez în lesă și avea pasul acela fără grabă. De om care nu trebuie să fie nicăieri altundeva decât acolo.
Vama Veche și o întâlnire care devine poveste
Scriitorul și jurnalistul Pavel Lucescu își amintește că nu i-a fost prieten, „nici măcar amic”. „Ne cunoșteam din vedere, cred că ne-am și salutat odată”, notează el, evocând parcul vechi de rulote din spatele Stufului. Acolo, în acel colț de Vamă care, invadat de verdeață, căpătase alura unor căsuțe din poveste, Benny avea rulota lui, rezervată vară de vară de la proprietarii ardeleni ai parcului. Pavel, mai trecător, închiria ce prindea.
Diminețile îi prindeau uneori la aceeași masă — cafeaua lui Ovidiu de la Stuf. Dincolo de politețuri, rămânea imaginea: caftanul și câinele, un tandem firesc, semnătura vizuală a lui Benny. O discreție care nu se ascundea, ci se impunea tocmai prin lipsa de ostentație.
Liviu Mihaiu, un ultim gând
Liviu Mihaiu: Ultimul vamaiot autentic și militant zilier de peste 30 de ani a murit in Vama pe care a iubit-o cel mai mult din lume. E incă la rulote unde a fost casa lui cea mai iubită. RIP Benny Vama Veche Zilberman. Iahve să te ierte!
Un altfel de rămas-bun. Ana Barton despre „privirea lui Benny”
Scriitoarea Ana Barton a lăsat un mesaj-portret care condensează felul în care mulți l-au simțit pe Benny — o privire care cuprindea oamenii și le ușura grijile, un fel delicat de a fi, fără cuvinte „grele”:
„E una dintre ultimele lui fotografii. Din locușorul lui și numai al lui. De unde vedea el marea. Asta a fost privirea lui Benny Vama Veche Zilberman, cea care ne cuprindea pe toți cei care l-am cunoscut, pe toți cei cărora, doar din trei cuvinte și o fluturare de mînă, Benny ne dădea bucurie, speranță și ne mai dăruia el un fel de a ne rușina de grijile noastre, chit că el așa un cuvînt greu nici nu pronunța. Rămas-bun, Benny, îți mulțumesc pentru povești, pentru bunătate, pentru rîsul tău molipsitor, pentru felul diafan cu care ai trecut prin lume. Ne vom reîntîlni dincolo, fii sigur că tot la mare, unde altundeva? Ziceai că mai ai să-mi spui multe despre galeriile de artă, știi tu. Și mai știi și că eu nu uit. Domnul să legene sufletul tău bun. 🤍”— Ana Barton
Vama Veche, văzută de Benny. sursa: Facebook Ana Barton
Această mărturie aduce în cadru „locușorul lui” — un colț de Vamă cu vedere la mare — și acea fotografie târzie care fixează nu doar chipul, ci privirea lui Benny: caldă, atentă, cu darul de a domoli lumea din jur.
De ce devine cineva „legendă” în Vamă
Vama Veche și-a construit mitologia din consecvențe: oameni care revin, ritualuri care se repetă, obiecte și locuri care se încăpățânează să rămână la fel în ciuda schimbărilor.
Legendele locale nu sunt, de cele mai multe ori, artiștii de pe scenă, ci însăși audiența, comunitatea de prezențe recognoscibile care dau tonul.
Benny a fost unul dintre acești martori-personaj: a locuit verile în același loc, a traversat aceleași dimineți de cafea, a purtat același caftan atemporal. Într-o Vamă grăbită să-și schimbe fața, el a rămas semnul diacritic al unui timp mai rar.
Geografia afectivă: rulote, iarbă, Stuf
Parcul de rulote din spatele vechiului Stuf — o geografie afectivă pentru mulți — a făcut parte din identitatea lui Benny. Rulotele, îmblânzite de iederă și umbră, erau un sat provizoriu care apărea și dispărea în ritmul verilor. Acolo, „acasă” nu era o adresă, ci un ritual: aceeași parcelă, aceeași masă de dimineață, aceleași drumuri scurte spre mare.
Arta de a trece neobservat și de a rămâne memorabil. Paradoxul lui Benny e acesta: nu căuta să fie remarcat, dar toți îl remarcau. Un outfit care sfida moda și vârsta, un câine care făcea legătura cu ceilalți fără efort, un salut rar și suficient. Era un rol secundar care, în lipsa protagonistului, ține întreaga scenă: stabilitatea.
Acest portret reunește amintirile lui Pavel Lucescu și ale Anei Barton; nu pretinde să epuizeze biografia lui Benny Zilberman, ci să fixeze acele imagini prin care el a devenit, pentru mulți, o legendă a Vămii.
