Deși pariază cu risc maxim, Rusia și-a asumat inclusiv înfrângerea în acest caz. E motivul pentru care neagă explicit sprijinul pentru o parte în Libia și menține apelul pentru toate părțile să se abțină de la confruntări. În momentele cheie, însă, nu s-a abținut și a introdus un veto duminica trecută în Consiliul de Securitate al ONU pe un apel dur care cerea întreruperea ofensivei lui Haftar asupra capitalei Tripoli, condamna relansarea violenței de către Armata Națională Libiană a acestuia și cerea tuturor forțelor să evite implicarea și uciderea civililor în confruntările din Libia. Îmbrățișarea noii formule de realism dur și pur, ce implică utilizarea polticilor agresive, a forței armate convenționale sau a companiilor militare private, cel mai adesea, fac din Rusia lui Putin unul dintre autorii politicilor posibilului, a jocului la risc maxim și a actorului ce poate aprinde oricând, oriunde, flacăra unui conflict militar deschis, pe scară largă, din dorința de a se juca cu focul. E și cazul Libiei, acolo unde Rusia încearcă să reintre în joc, negând explicit public susținerea pntru Haftar, dar acționând pe toate canalele pentru a susține insurgența.

A făcut-o în decursul timpului pe diferite meridiane, acolo unde Rusia încearcă să recupereze și să refacă influența avută în raport cu foștii clienți din perioada sovietică. Dar, firește, cu resursele limitate ale Rusiei secolului 21, după epuizarea perioadei înfloritoare a creșterii prețurilor barilului de petrol. Aliații importanți din Africa – Algeria, Libia, Egipt, Sudan, Republica Centr-africană, din alte locuri – din Orientul Mijlociu, Asia sau America Latină au intrat în atenția Moscovei care încearcă să-și recâștige pozițiile de la SUA, Occident și, mai nou, chiar de la China, care a ocupat spațiile lăsate libere în fostele colonii post-sovietice bogate în resurse. Iar pachetul conține asistență militară și vânzări de arme dar și cunoștințele și extracția de petrol și gaze, combinată cu tehnologia în energie atomică. Și cu posibilități multiple de a furniza beneficii majore liderilor autoritari vizați prin intermediul zonei private dar și a intreprinderilor de stat ruse, adaptate la corupția mare în asemenea contracte.

Oportunitățile de îmbogățire personală a liderilor sunt cele mai atractive, dar aici confruntarea cu China e cea mai pregnantă. Doar că Rusia vine cu componenta militară, iar noile instrumente vizează sprijinul și paza din partea companiilor militare private contra gestiunea/concesionarea resurselor lucrative ale statelor vizate. Pe această dimensiune, mai ales în componenta hibridă, ce permite negarea credibilă, rolul miliardarului din Sankt Petersburg Evgheni Prighozhin – patronul fabricii de troli, finanțatorul războiului informațional rus împotriva lumii și a companiei militare private Wagner – este de prim plan.

Dacă în cazul lui Assad a fost nevoie de montarea unei operațiuni militare majore de către Rusia pentru a-l menține pe dictatorul sirian la putere și a exercita influență majoră în Orientul Mijlociu, în Libia o asemenea operațiune e prea costisitoare în acest moment, dar permite și atingerea unui scop strategic: deschiderea unei noi baze, suficient de relevante pentru a permite staționarea port-avionului său Mareșal Kuznetsov și a escortei din cadrul armadti în cauză, în condițiile în care baza de la Tartus, din Estul Mediteranei, chiar și extinsă, nu poate găzdui capabilități de asemenea dimensiuni. Aceasta ar fi interesul Rusiei astăzi în Libia și motivul investiției în Khalifa Haftar.

Părerile sunt împărțite privind perspectiva ca Libia să devină noua Sirie a lui Putin: resursele ruse sunt deja întinse la maximum iar operațiunea de proiecție la această distanță e nesigură. Nu mai spunem că Libia nu e Siria, situația pe teren e mult mai complexă iar actorii sunt multipli în joc. Haftar e relevant pentru că el gestionează Estul bogat în petrol, plus că baza vizată de ruși ar fi la Tobruk. Iar pe teren se află deja trupe ruse din companii militare private, sprijin aerian și vânzări de arme prin terți – de exemplu elicoptere ruse vândute prin intermediul Emiratelor Arabe Unite. O bază militară din vestul Egiptului susține acțiunile lui Haftar, ca și Egiptul însuși, în timp ce Arabia Saudită finanțează acțiunile generalului împotriva guvernului legitim, susținut de ONU, de la Tripoli, care e sub atac.

Deși neagă explicit și nu rareori vehement – prin purtătorul de cuvânt al Kremlinului Dmitri Peskov, prin Ministrul de Externe Lavrov și purtătorii de cuvânt ai MAE – faptul că ar susține o parte în Libia, Rusia este trădată de acțiunile vizibile în acest sens. Nu mai vorbim despre repetatele vizite la Kremlin ale generalului rebel – trei la număr din 2016 – vizita pe portavionul Mareșal Kuznetsov pentru o teleconferință cu Serghei Lavrov, vizite la Moscova în care a fost filmat în întâlnirea cu Putin la care a participat Prigozhin. Iar presa moscovită, ca să nu mai vorbim despre experții occidentali, spun clar că Haftar atacă Tripoli cu armele ruse, cu intelligence-ul furnizat de ruși, cu muniția rusă, însoțit de trupele ruse private și coordonat, sfătuit de acestea, cu acoperire aeriană rusă, vândută prin terți generalului rebel. Scopul este reașezarea controlului pe Libia și reluarea afacerilor lucrative cu petrol și arme. Chiar dacă această acțiune, ca în Siria, este una contrară opțiunilor Turciei, față de care Rusia păstrează o deferență și o aparentă angajare binevoitoare.

 

Te-ar putea interesa și: