Poate că mi se pare mie, dar în fiecare an, în preajma Paștelui, spiritele oamenilor se încing, conflictele escaladează, nervozitatea generală crește, resentimentul devine tot mai violent.
Aparent, motivele nu au legătură cu Sărbătoarea Învierii Domnului. Ele sînt, întotdeauna, specifice lumii Cezarului. Dar, disonanța dintre vremurile istorice pe care le trăim și timpul duhovnicesc al Săptămînii Mari, dintre ceea ce se petrece la televizor și ceea ce se petrece în biserici, este aiuritoare și amenință mințile cu rătăcirea.
Stiind că voi enerva încă și mai tare pe cei deja enervați, dar și că voi bucura pe cei încă capabili să primească vești bune, scriu acum, în Joia Mare, despre cea mai de preț moștenire pe care ne-a lăsat-o un om din secolul al IV-lea, Efrem pe numele său, zis Sirul, pentru că s-a născut și a trăit prin părțile siriene ale Mesopotamiei. El ne-a lăsat o rugăciune scurtă, dar de o forță colosală, care spune așa: „Doamne și Stapînul vieții mele, duhul trîndăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpînire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie; iar duhul curăției, al gîndului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-mi-l mie, slugii Tale! Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osîndesc pe fratele meu, că binecuvîntat ești în vecii vecilor. Amin.” Glosele pe marginea acestor cuvinte ar putea acoperi biblioteci întregi. Avem, aici, o întreagă viziune asupra lumii, mai cuprinzătoare și mai vie decît multe mii de pagini ale cîte unui filozof lansat în efort sistemic. Sensurile largi ale cuvintelor „Stăpîn”, „duh”, „trîndăvie”, „grija de multe”, „iubirea de stăpînire”, „grăirea în deșert”, dar și „curăție”, „gînd smerit”, „răbdare” și, helas!, „dragoste” cer, fiecare, șuvoaie de alte cuvinte. Tocmai de aceea, e preferabilă trăirea lor. Cum se pot, însă, trăi cuvintele? Ele se citesc sau se rostesc - doar actorii le trăiesc uneori și atunci în scopul spectacolului și atît. Trăirea cuvintelor este posibilă într-un singur fel: în rugăciune. Scrise, vorbite sau doar auzite, aceste cuvinte ar avea un impact oarecare - rugate, însă, aceste cuvinte pot deschide cerurile. Minunăția rugăciunii constă în faptul că este la îndemîna oricui și, în același timp, poate fi de o eficiență uimitoare. În termenii lumii: cost mic și beneficiu uriaș.
În fiecare an, cînd rostesc această rugăciune în preajma Paștilor, mă gîndesc că dorința de a primi anumite duhuri, dar și aceea de a fi păzit de altele are un scop precis: „sămi văd greșelile și să nu osîndesc pe fratele meu”. Vederea propriilor greșeli este un privilegiu! Sursă de înțelepciune și de împăcare cu sine, perspectiva asupra propriilor greșeli nu este ușor de dobîndit. Peisajul propriilor greșeli este cel mai greu de privit nu doar din motive de ordin psihologic, ci mai ales pentru el nu se deschide ochiul propriu. Greșelile noastre se restrîng imediat, par mici și neînsemnate ochiului nostru, putem să trecem mai departe. În realitate, însă, dimensiunile greșelilor noastre vor putea fi văzute abia la Judecată, cînd nici nu vom mai avea cum să le îndreptăm. Dacă Dumnezeu mă ajută, la un moment dat, sămi contemplu greșelile în adevărata lor dimensiune, atunci chiar că e bun cu mine, chiar că mă iubește și chiar că mă vrea mîntuit. În fine, sub puterea duhurilor bune, pe lîngă vederea propriilor greșeli, se evită și una din marile greșeli în care cădem repetat, cu obstinație, ca niște orbi îndărătnici: osîndirea fratelui. Fratele, firește, nu este ruda de gradul II știută de toată lumea, ci semenul. Ajută-mă, Doamne, să nu osîndesc pe cel asemenea mie! Asemenea mie...
Ne puteți urmări și pe Google News
Asemănarea unor ființe atît de diferite pe cît sîntem noi, de fapt, este, în fond, o taină frumoasă care, prin comandamentul de a nu osîndi pe cel asemenea, este protejată. Cei care luptă frenetic, cu atîta dăruire, pentru protejarea naturii și pentru protejarea lumii în general, ar trebui să fie primii propovăduitori ai interdicției osîndirii fratelui.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor
Recomandările noastre
