Sursă foto: Freepik
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Conform datelor Eurostat, în 2025, angajații români au lucrat, în medie, 38,2 ore pe săptămână, depășind media Uniunii Europene, de 35,9 ore. Datele se referă la lucrătorii cu vârste între 20 și 64 de ani, activi atât cu normă întreagă, cât și cu jumătate de normă.
Eurostat: Țările cu cele mai lungi și cele mai scurte săptămâni de lucru
Numărul mediu de ore lucrate în UE a scăzut ușor față de 2015, când săptămâna de lucru ajungea la 36,9 ore. Această evoluție reflectă schimbările din piața muncii, inclusiv flexibilizarea programelor și creșterea ponderii lucrătorilor cu jumătate de normă.
Analiza Eurostat arată diferențe semnificative între statele membre. Cele mai lungi săptămâni de lucru s-au înregistrat în Grecia, cu 39,6 ore, urmată de Bulgaria și Polonia (38,7 ore) și Lituania (38,4 ore), România (38,2). În schimb, Olanda conduce topul celor mai scurte săptămâni, cu 31,9 ore, urmată de Danemarca și Germania (33,9 ore) și Austria (34,0 ore).
Aceste variații sunt influențate de legislația muncii, cultura profesională și ponderea lucrătorilor cu jumătate de normă. De asemenea, durata efectivă a săptămânii de lucru diferă semnificativ între sectoare economice.
Ocupațiile cu cele mai lungi ore de muncă
Pe nivel de ocupație, lucrătorii calificați din agricultură, silvicultură și pescuit au avut cea mai lungă săptămână de lucru, 42,0 ore. Managerii au lucrat, în medie, 40,6 ore, iar personalul din forțele armate 39,4 ore.
La polul opus, cele mai scurte săptămâni de lucru au fost înregistrate în ocupațiile elementare, cu 31,8 ore, lucrătorii de sprijin administrativ cu 34,0 ore și angajații din servicii și vânzări cu 34,5 ore.
Sursa foto: Eurostat
Orele săptămânale efective reprezintă totalul orelor petrecute la locul de muncă principal, inclusiv orele suplimentare, indiferent dacă acestea sunt compensate. Nu sunt incluse perioadele de absență, precum concediul medical, sărbătorile sau timpul de navetă.
Indicatorul reflectă atât lucrătorii cu normă întreagă, cât și pe cei cu jumătate de normă, iar rezultatele pot fi influențate de proporția diferită a angajaților cu normă parțială între țări. Ocupațiile sunt clasificate conform Clasificării Internaționale Standard a Ocupațiilor (ISCO).
Clasificarea Internațională Standard a Ocupațiilor (ISCO)
Clasificarea Internațională Standard a Ocupațiilor, cunoscută sub acronimul ISCO, este un sistem internațional dezvoltat de Organizația Internațională a Muncii (OIM) pentru a organiza locurile de muncă în grupe clare, în funcție de sarcinile și responsabilitățile specifice fiecărui post.
Sistemul ISCO este utilizat atât pentru compilarea statisticilor privind ocuparea forței de muncă, cât și pentru activități orientate către beneficiari, precum recrutarea prin intermediul agențiilor de ocupare a forței de muncă, gestionarea migrației profesionale și dezvoltarea programelor de formare și orientare profesională.
Prima versiune, ISCO-58, a fost adoptată în 1957 de către a Noua Conferință Internațională a Statisticienilor Muncii. Ulterior, sistemul a fost actualizat prin ISCO-68 (1966), ISCO-88 (1987) și cea mai recentă versiune, ISCO-08, adoptată în decembrie 2007.
Fiecare revizuire a ISCO a vizat adaptarea clasificării la schimbările din piața muncii și la noile cerințe statistice, menținând același obiectiv: standardizarea locurilor de muncă pentru comparații internaționale și management eficient al resurselor umane.
Recomandările noastre
