Dînd curs unei neobișnuite ofensive de imagine, una dintre cele mai agresive campanii de acest gen din postdecembrism, Victor Ponta a meșterit luni, 27 aprilie 2015, ceea ce el a numit Sărbătorirea a trei ani de la căderea Guvernului Mihai Răzvan Ungureanu.

Presa anti-PSD a dat fuga-fuguța să facă exerciții de ironie  mai mult sau mai puțin reușită  pe seama acestei inițiative a lui Victor Ponta.

Am mai remarcat că-n România de grătare, mici și bere (am auzit la RRA, postul meu preferat, organizatoarea unei expoziții de flori anunțînd, mîndră nevoie mare, că nu vor lipsi tradiționalii mititei!), se confundă de ani întregi publicistica de atitudine, zisă și militantă, cu publicistica de comentarii, zisă și de analiză. Faptele mari și mici ale realității în permanentă vînzoleală nu mai sînt consultate la rece, pentru a le vedea înțelesurile; ele sînt fie umplute cu excremente  pamfletare, fie unse cu miere din belșug. Năravul acesta, ivit din nevoia infantilă a multor jurnaliti de a fi scriitori acolo unde trebuie să fie doar jurnaliști, și-a spus cuvîntul și-n abordarea inițiativei lui Victor Ponta.

Acoperit de luări de atitudine, momentul de luni, 27 aprilie 2015, n-a putut fi radiografiat lucid în dubla sa ipostază: 1. De fapt al prezentului. 2. De fapt al trecutului imediat.

Ca fapt al prezentului, indiscutabil, sindrofia pusă la cale de Victor Ponta ține de ceea ce ziceam mai înainte că e o Ofensivă de imagine rar întîlnită în postdecembrism. Premierul Victor Ponta pare a fi singurul politician român din prezent care a înțeles miza crucială reprezentată de anul electoral 2016. Alegerile din 2016 – locale, județene și parlamentare -, care vor configura raporturile de putere din România pe cel puțin patru ani, inclusiv pe 2019, se pregătesc de pe acum.

Victor Ponta, care a priceput asta, consideră deja că s-a intrat în perioada preelectorală.

Ce loc ocupă sindrofia de luni în strategia electorală a lui Victor Ponta?

Trebuie să reamintim că Guvernul MRU a fost răsturnat de Coaliția numită USL, formată în 5 februarie 2011, din PSD și PNL.

Coaliția a funcționat pînă în martie 2013 și a trecut cu brio prin cîteva examene decisive pentru o asemenea construcție politică:

Suspendarea lui Traian Băsescu, alegerile parlamentare și locale din 2012, debutul procesului de Revizuire a Constituției.

Destrămarea Coaliție a fost un fapt artificial.

Deși mergea foarte bine, deși în teritoriu cele două partide se sudaseră în acțiuni anti-PDL și anti- Băsescu, USL se rupe în 25 februarie 2014. Deși am fost un adversar al USL, socotind primejdioasă pentru echilibrul democratic al țării existența unei asemenea Coaliții la putere, nu pot să nu remarc că ruperea a fost rodul exclusiv al deciziilor de la vîrf. În februarie 2014, era limpede că PSD va dori să aibă candidat propriu, Crin Antonescu, cel fixat de protocol să candideze din partea USL, stîrnea neliniști în tabăra PSD. Un fapt de o importanță istorică – destrămarea unei Coaliții de forță copleșitoare, rodată deja în execițiul Puteriii – ar fi cerut dacă nu un Referendum la nivelul celor două partide, atunci măcar o amplă și profundă consultare a bazei celor două partide.

Nu s-a întîmplat așa ceva.

Dînd curs blestematului nărav stalinist, decizia de rupere s-a luat de un grup restrîns de oameni din cele două partide. Așa-zisele organisme de conducere colectivă n-au făcut altceva decît să aprobe orbește deciziile luate de cele două găști. La fel s-a întîmplat și cu un alt moment crucial în istoria postdecembristă. După alegerile parlamentare din 2014, catastrofale pentru PDL, pentru a nu fi dat jos de la șefia partidului, Vasile Blaga apelează la o șmecherie prost încălțată.  Le pune pe spiker celor prezenți la ședința menită a-l debarca discuția la telefon cu Crin Antonescu prin care acesta accepta inițiativa fuziunii celor două partide.

La vremea respectivă am fost un adversar neîmpăcat al fuziunii.

Congresele de sorcovă ale celor două partide și cel de fuziune, la care am participat, m-au convins prin artificialitatea jubilației scremute, că e vorba de un act dictat de sus, de o mînă de oameni. Ca și în cazul Ruperii USL, baza PNL și baza PDL n-au fost consultate prin Referendum. Congresele, parodii ridicole de democrație internă, au validat fără discuții, fără probleme, deciziile luate de niște mici Ceaușescu.

De ce am făcut această incursiune?

Pentru a arăta că activul PNL a fost luat brusc și fără consultare dintr-o alianță cu PSD și aruncat într-o fuziune cu PDL, partid dușman PNL din 2007.

Atît la nivelul electoratului PNL, cît și la nivelul Structurilor locale Coaliția USL rămîne un moment de nostalgie, cu atît mai accentuată cu cît relația cu PDL nu e dintre cele mai bune.

Acestei nostalgii, acestei Ce bine ar fi fost dacă rămîneam împreună,  i se adresează cam tot ce face de ceva vreme încoace Victor Ponta.

S-a observat pînă și de ageamii într-ale scenei politice că cea mai mare parte a măsurilor luate de Victor Ponta în ultimul timp sînt de sorginte liberală.

Premierul nu obosește să așeze aceste măsuri sub semnul fostului USL, a cărei politică – susține el – o continuă. Atacurile împtoriva PNL țintesc cu precădere Aripa PDL a noului partid.

Victor Ponta se străduiește să facă permanent o deosebire între PNL din PNL-ul pe stil nou și PDL-ul care a intrat în fuziune, rămas mai departe dușman de moarte. Liberalii sînt criticați pentru că s-au aliat cu foștul dușman comun al PSD și al PNL.

Călin Popopescu Tăriceanu e folosit în primul rînd ca simbol al fostului USL, președintele Senatului apărînd drept liderul adevăraților liberali, cei care au rămas credincioși USL.

Alianța cu PNL a fost una dintre cele mai mari izbînzi politice ale lui Victor Ponta.

Spre deosebire de fuziunea PDL-PNL, alianța a fost gîndită să rezolve PSD cîteva mari probleme de esență: 1. Pe măsura trecerii timpului, supremația electorală a PSD a început să se erodeze. Era absolut nevoie de alianța cu un alt partid, care să-i asigure parvenirea la guvernare. 2. PSD a suferit din 1990, de cînd era FSN, Sindromul de  parvenit în lumea bună a politicii. Alianța cu PNL, un partid catastrofal în materie de structuri în teritoriu, de unitate internă, dar un partid cu blazon atît din punct de vedere al trecutului, cît și din cel al ideologiei, a avut rostul de a înnobila prin mezalianță PSD. 3. Așa cum arată și Raportul lui Victor Ponta la recenta reuniune a Consiliului Național, PSD a avut mari probleme în cucerirea electoratului chivernisit, din Banat și Ardeal, și a celui din străinătate. Alianța cu PNL a dat PSD nu numai în planul imaginii, dar și în materie de program, o deplasare spre Centru Dreapta.

Aceste obiective sînt și azi valabile pentru PSD.

Prin ruperea USL, PSD s-a trezit în situația de a fi obligat să și-le îndeplinească de unul singur.

Strădaniile din ultima vreme dau curs acestei realități.

Sub conducerea lui Victor Ponta, PSD se depărtează tot mai mult de Stînga scenei politice.

A dispărut însă electoratul de Stînga?

A dispărut doar electoratul fals de Stînga, electoratul pomanagiu. Crește, după opinia noastră, electoratul de Stînga modern, racordat la tendințele de Stînga și chiar de UltraStînga din țările occidentale, alcătuit cu precădere din tineri, cărora capitalismul pur le stîrnește revolte nu numai pentru condiția lor, dar și din punct de vedere al gîndirii proprii.

Dacă la Stînga PSD s-ar ivi un partid autentic de Stînga, cu un discurs modern, european, care să se revendice de la social- democrația românească, deplasarea lui Victor Pont spre Dreapta ar putea fi fatală PSD.

Șanse ca acest partid să se ivească sînt minime.

Cîtă vreme Mircea Geoană a înființat un partid pentru a-l concubina cu PNL și nu pentru a răspunde unui anume electoral, Victor Ponta n-are de ce să se teamă de Stînga românească.

Singur pe partea Stîngă a scenei politice, el își poate permite să fie adulterin față de electoratul de Stînga.