În absența din sală a PSD, Parlamentul a votat numirea lui MRU ca director SIE, sau, ca să fim mai precis, reîncălzirea ciorbei zise MRU la șefia SIE. Desigur, în spațiul public se fac socoteli despre cine a pierdut și cine a cîștigat, despre ce efecte va avea acest moment pentru partidele politice din România, pentru președinție, ba chiar și pentru Binomul SRI-DNA. S-a vorbit c-a fost o confruntare între Președinție și PSD.

Eu cred c-a fost o confruntare între Rața mecanică đe la Cotroceni și democrația românească, tot mai pusă la îndoială de sergenții majori mesianici în ambiția lor fățișă de a deține pe șest Puterea în România.

În tot Scandalul MRU, Klasu Iohannis a sfidat toate condițiile unei decizii de acest gen luate într-o democrație. A făcut totul pe șest, în stil securistic, a forțat PNL să se facă de rahat lingînd acolo unde cu puțin timp în urmă voma de scîrbă, a adîncit criza politică din România continuînd războiul cu partidul de guvernămînt, într-un cuvînt a mai dat o lovitură de forță la limita Constituției.

Mult mai grav, Klaus Iohannis a transformat un moment de necesară dezbatere democratică într-o răfuială politicianistă.

Să mă explic.

Scandalul MRU s-a încheiat.

E suficientă o simplă privire asupra componentelor sale pentru a observa imediat că manevrele, de la cele ale lui  Klaus Iohannis pînă la cele ale partidelor parlamentare, sunt în divorț fățiș cu esența momentului:

Desemnarea prin votul Parlamentului, în urma unei propuneri venite de la Cotroceni, a unui director civil al SIE.

Interesat cum sînt de raporturile dintre Societate și Serviciile de Intelligence în democrațiile moderne, inclusiv în cea românească, am vrut să văd, iscodind manevrele și punctele de vedere în confruntare, ce se știe și ce se spune în România de azi despre Serviciile secrete.

Pentru o judecată corectă a pozițiilor adoptate de părțile angajate în controversă, se impun unele explicații ale întîmplărilor legate de numirea și de votul din Parlament.

Din start să reamintim că, deși mai puțin invocat în media decît SRI, deoarece se ocupă de domeniul extern, SIE se definește ca Serviciu Secret și, prin urmare, supus acelorași tentații ca și SRI, ca și orice alt Serviciu secret din lume.

Una dintre aceste tentații – manifestate întîia oară în istoria modernă în cazul CIA - a fost cea a derapării îngrijorătoare de la Statutul impus de societate. Cum a zis pentru totdeauna senatorul de Idaho, Frank Church, CIA devenise un elefant nebun intrat într-un magazin de porțelanuri.

Pentru a preîntîmpina tendințele spre abuzuri, hrănite și de secretul care definește activitatea Serviciilor, în America, începînd cu 1976, CIA a fost pusă sub control parlamentar riguros prin înființarea atotputernicei Comisii Senatoriale. Alte țări au urmat exemplul SUA după un timp mai scurt sau mai lung. Germania Federală a creat Comisia de control parlamentar în 1978, Anglia abia în 2013 (!!!), Franța în 2007, Spania în 2002.

Rămîne mai mult decît interesant că România a purces la controlarea parlamentară a SRI și SIE într-un timp record prin raportare la momentul de debut al parlamentarismului care a fost decembrie 1989. Controlul parlamentar al SRI a început în 23 iunie 1993, iar cel al SIE, în 13 iunie 1998. Dacă ne gîndim că democrații de lungă și temeinică tradiție, precum cea din Franța sau cea din Anglia, au impus acest control parlamentar abia în 2007, respectiv, 2013, avem imaginea unei Românii aflate în fruntea inițiativelor de ținere a Serviciilor în hotarele Constituției. Că aceste Comisii sînt de un formalism caragialian acut, că autoritatea lor asupra Serviciilor e sub nivelul mării, că slujesc umil Serviciile și nu le controlează, pînă la urmă Serviciile fiind cele care controlează Comisiile și nu invers, e o altă poveste. O poveste ținînd de uluitoarea capacitate a românilor de a mima respectarea standardelor europene, de a ticlui instituții de formă fără fond.

Important este că, fie și pe hîrtie, România lui 2015 are de mulți ani precis stabilite relațiile dintre Servicii și Președinte, dintre Servicii și Parlament.

Contrar celor afirmate de presa și de partidele de casă ale Cotrocenilor și contrar fanteziilor tăcute ale lui Klaus Iohannis, președintele nu e Comandatul Suprem al SRI și al SIE. Potrivit Legii, activitatea celor două Servicii stă sub semnul controlului împărțit atent între Executiv și Legislativ. Deoarece SRI a fost subiectul multor controverse privind implicarea în politica internă, s-a creat impresia că SIE ar fi în afara acestui echilibru. Iată însă ce se scrie chiar pe site-ul SIE despre acest lucru:

„Activitatea Serviciului de Informaţii Externe este organizată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Directorul SIE prezintă CSAT, anual sau ori de câte ori se impune, rapoarte referitoare la modul de îndeplinire de către Serviciu a atribuţiilor care îi revin. Controlul asupra activităţii SIE este exercitat de Parlamentul României, prin Comisia parlamentară specială, cu respectarea secretului asupra mijloacelor şi surselor de informare. Controlul parlamentar are ca obiectiv verificarea concordanţei activităţii Serviciului de Informaţii Externe cu Constituţia României şi cu politica statului român. În exercitarea atribuţiilor care îi revin, comisia solicită SIE, prin intermediul directorului acestuia, documente, date şi informaţii şi poate audia persoane în legătură cu problemele analizate.”

Textul, luat din Lege și din Constituție, reliefează preocuparea legiuitorului de a nu da SIE în chip exclusiv pe mîna nici unei puteri din România.

Președintele are doar prerogativa de a propune Parlamentului pe directorul SIE și de a controla activitatea prin intermediul CSAT. Teza susținută diversionist de curtenii lui Klaus Iohannis că președintele poate ordona SIE orice, inclusiv să apară în presa străină că nevastă-sa e un Jacqueline Kennedy cu un soț fidel, n-are temei în lege.

Din acest punct de vedere a fost un debut de controversă despre modalitatea de numire a lui MRU.

Ca temei legal, Klaus Iohannis a avut la dispoziție două Documente care se bat cap în cap la capitolul numirea directorului SIE.  

Legea 1/1998 privind organizarea și funcționarea SIE susține:

”Art. 6 – (1) Conducerea Serviciului de Informații Externe se asigură de către un director, cu rang de ministru, numit de Consiliul Suprem de Apărare a Țării la propunerea Președintelui României.”

Constituția României se referă la numirea directorului SIE într-un fel indirect, prin articolul 65, consacrat ședințelor comune ale Camerelor. Potrivit paragrafului h, ședințele comune se convoacă și pentru:

„Numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii”.

Procedura de numire a directorilor SRI și SIE nu e o chestiune formală. De rolul Parlamentului în această numire depinde o realitate crucială pentru relația dintre Serviciile de Intelligence și Democrație în lumea modernă. Se înțelege că realitatea controlului parlamentar al Serviciilor e o vorbă goală dacă Parlamentul nu poate să-și spună cuvîntul în numirea directorului SRI și a directorului SIE.

Din acest punct de vedere, articolul 65, paragraful h, mi se pare insuficient pentru confirmarea acestei realități. S-ar impune – dacă asta se va întîmpla în acest veac – ca la Revizuirea Constituției să fie inclus în Legea fundamentală un paragraf separat despre controlul parlamentar al Serviciilor din România.

Dacă raportăm Scandalul MRU la realitățile legale, ținînd de controlul parlamentar al Serviciilor, vom sesiza o uriașă cantitate de imbecilități răsturnate pe maidanul vieții noastre publice:

1. Propunerea făcută de Klaus Iohannis nu poate fi pusă în discuție nici parlamentară, nici publică, deoarece e un act ținînd de Siguranța națională.

Absolut fals!

Numirea unui director civil al SIE nu ține de Siguranța națională. În fruntea SRI e pus un director civil nu pentru că Serviciul ar avea nevoie de o coordonare de către un Comandant, ci pentru că Serviciul are nevoie de un director care să garanteze că ofițerii n-o vor lua razna în materie de democrație, astfel spus, că Serviciul va fi supus controlului civil. Din acest punct de vedere, Parlamentul și nu președintele are cuvîntul hotărîtor în numirea directorului SIE.

2. Votul dat de Parlament e o formalitate, deoarece opțiunea aparține constituțional Președintelui.

Absolut fals.

Directorul SIE, ca și cel al SRI, trebuie să exprime voința atît a președintelui, prin propunerea numelui, cît și a Parlamentului, prin votul dat în plenul reunit. Aceasta înseamnă că, înainte de a face propunerea, președintele trebuie să se consulte cu partidele parlamentare, ca să obțină un cît mai larg sprijin pentru propunerea sa. Una dintre cele mai cunoscute derapaje ale Serviciilor de Intelligence constă înservirea unui partid politic în condițiile în care Serviciile trebuie să servească interesul național. De aceea, e foarte important, e capital chiar, ca propunerea președintelui să nu lase impresia unei manevre în favoarea unui partid.

N-a fost cazul lui Klaus Iohannis. MRU e un lider politic angajat în confruntarea internă. Președintele l-a impus pur și simplu Parlamentului, printr-o decizie arbitrară, gen bătut cu pumnul în masă.

3. Opțiunea pentru directorul SIE  trebuie să țină cont de activitatea politică de pînă acum a persoanei numite.

Absolut fals!

Opțiunea trebuie să țină cont de capacitatea acestuia de garanta controlul democratic al Serviciului, capacitate în care intră și forța de a nu se lăsa împachetat de lucrătorii Serviciului. M-aș fi așteptat să se discute dacă MRU poate asigura SIE o mai mare transparență, dacă în funcția sa nu va face din SIE un instrument al unui partid politic sau chiar al președintelui. Nu s-a discutat așa ceva. S-a discutat doar ce-a făcut MRU ca premier.

Mai mult în loc să se raporteze propunerea la personalitatea lui MRU, mai precis la capacitatea acestuia de a garanta controlul civil al SIE, s-a ajuns la campanii ținînd de duşmănia față de MRU.

În acest context, singurele voci care s-au auzit au fost cele ale dușmanilor din politică și din presă ai lui MRU.

Liderii PNL și ai UNPR, cei care sprijină candidatura lui MRU la șefia SIE, n-au suflat un cuvînt despre ce ar putea face MRU ca director civil al SIE, n-au adus argumente vizînd credințele sale democratice în chestiunea raporturilor dintre Servicii și Societate.

Singurul argument adus de liderii PNL și de cei ai UNPR s-a rezumat la aserțiunea gen Alina Gorghiu:

Dacă așa vrea Domnul Președinte…

Scandalul MRU s-a încheiat.

Prin întreaga sa desfășurare, el ne-a dovedit încă o dată că – după cum am mai scris - democrația autentică îi dă României mari bătăi de cap.