Dacă, acum aproape două decenii, românii au ieşit în stradă în marile oraşe ale ţării şi li s-au alăturat manifestanţilor care au declanşat revolta, simpatizanţii educaţi ai opoziţiei iraniene îşi fac auzită vocea doar la Teheran şi nu reuşesc să-i atragă de partea lor pe nemulţumiţii din alte pături sociale.

În aceste condiţii, manifestaţiile din capitala Iranului se bucură doar de participarea unei părţi neînsemnate a societăţii şi nu reprezintă o ameninţare majoră la adresa puterii.

În prima fază, un „segment strategic” al societăţii începe să-şi exprime public nemulţumirile şi indignarea, afirmându-se într-un mare oraş, de regulă în capitala unei ţări. Ulterior, acestui segment de populaţie i se alătură şi altele, în timp ce miş-cările de protest se răspândesc şi în mai multe oraşe şi devin, de multe ori, violente. Pe măsură ce rezistenţa împotriva regimului ia amploare, acesta îşi mobilizează forţele militare şi de securitate.

În cea de-a treia fază a unei revoluţii de succes, forţele respective refuză să mai respecte ordinele regimului şi pun umărul la înlăturarea lui de la putere, aşa cum s-a întâmplat în Rusia anului 1917 şi în România anului 1989, subliniază fondatorul Stratfor, care este şi directorul agenţiei.

Victoria nu este posibilă în absenţa solidarităţii

Potrivit lui George Friedman, o revoluţie eşuează atunci când segmentului de populaţie care se revoltă în primă fază nu i se alătură demonstranţi din alte pături sociale. Dacă manifestaţiile nu se răspândesc în afara capitalei, demonstranţii renunţă treptat la proteste sau regimul foloseşte forţele de securitate, care îi sunt loiale şi ostile revoluţionarilor, pentru a pune capăt revoltei.

Aşa s-a întâmplat în Piaţa Tiananmen din Beijing, acum 20 ani, şi aşa se întâmplă şi zilele acestea la Teheran. Tinerilor educaţi şi vorbitori de engleză care au ieşit în stradă după alegerile pre zidenţiale, reclamând fraudarea scrutinului, nu li s-au alăturat milioanele de persoane ale căror voturi ar fi fost furate, remarcă George Friedman.

Nici milioanele de iranieni care l-au votat pe contracandidatul pre şedintelui Mahmoud Ahmadinejad, reformistul Mir Hos sein Mousavi, nu şi-au făcut apariţia la manifestaţiile de la Teheran. Chiar dacă par ample, protestele din capitala Iranului au atras doar o mică parte a societăţii şi nu constituie o ameninţare majoră pentru Ahmadinejad, conchide directorul agenţiei de informaţii Stratfor.

„Nu există varianta anulării scrutinului”

Consiliul Gardienilor Constituţiei a exclus ieri posibilitatea anulării alegerilor prezidenţiale, în ciuda protestelor opoziţiei, şi a anunţat că Mahmoud Ahmadinejad şi guvernul său vor depune jurământul de învestitură între 26 iulie şi 19 august. „Din fericire, în cursul recentului scrutin prezidenţial nu am constatat nicio fraudă sau infracţiune majoră. În consecinţă, nu există posibilitatea anulării scrutinului”, a declarat purtătorul de cuvânt al Consiliului Gardienilor Constituţiei, Abbas Ali Kadkhodaie.

El susţine că nici una dintre reclamaţiile candidaţilor nu a fost acceptată de Consiliu. Purtătorul de cuvânt al Consiliului Gardienilor, care examinează plângerile legate de nereguli la alegerile prezidenţiale din Iran, a admis totuşi, luni, că numărul voturilor a depăşit numărul de alegători potenţiali în 50 de districte. 

DEZBATERE LA „EVENIMENTELE ZILEI”

Manifestanţii nu au în spate o forţă politică

Subiectul protestelor de stradă din Iran a fost discutat în detaliu de invitaţii emisiunii „Evenimentele zilei”, de ieri, de la postul B1. Carmen Gavrilă, jurnalist la Radio România Actualităţi, Vladimir Tismăneanu, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland, din SUA, şi consilierul prezidenţial Cătălin Avramescu au convenit că manifestaţiile care continuă în capitala Iranului nu prezintă simptomele unei revoluţii autentice.
 
„Tinerii iranieni nu vor schimbarea regimului, ci doar adaptarea acestuia la timpurile moderne, corectarea rezultatelor şi liberalizarea economiei”, a declarat Carmen Gavrilă, care s-a aflat luna aceasta la Teheran. Cătălin Avramescu a subliniat, la rândul său, că în spatele manifestanţilor din capitala iraniană nu există o forţă politică, aşa cum s-a întâmplat în marile revoluţii ale istoriei. „Lumea islamică este infestată de retorica revoluţionară care riscă astfel să devină un vocabular uzat”, a adăugat acesta.

El se îndoieşte că Republica Islamică va evolua spre un regim totalitar după aceste revolte pentru că o astfel de realitate politică s-ar suprapune greu amalgamului etnic din Iran. Vladimir Tismăneanu a explicat reacţia prudentă a Statelor Unite prin pariul Washingtonului de a face tot posibilul la nivelul dialogului pentru soluţionarea dosarului nuclear iranian şi a tensiunilor care decurg din această problemă stringentă de pe agenda internaţională. (Paul Ciocoiu)

Structura sistemului iranian de guvernământ


CONFRUNTARE

Opoziţia şi puterea se bat în „gadgeturi” Demonstranţii din Iran şi, în general, simpatizanţii opoziţiei pot furniza imagini de la faţa locului cu ajutorul camerelor video-stilou oferite de postul Channel One TV, dar nici regimul de la Teheran nu se lasă mai prejos.

Astfel, autorităţile iraniene utilizează tehnologie de ultimă generaţie pentru interceptarea telefoanelor mobile şi supravegherea internetului, relatează BBC News on-line.

Compania Nokia -Siemens a confirmat că a furnizat Iranului tehnologia necesară interceptării convorbirilor telefonice, vânzând o staţie de monitorizare companiei Iran Telecom, în a doua jumătate a lui 2008. Ultramoderna staţie permite interceptarea convorbirilor, a mesajelor telefonice şi a traficului pe internet.
 
Pe 13 iunie, imediat după scrutinul prezidenţial, traficul de date pe internet aproape că a fost blocat, confirmă firma de consultanţă Arbor Networks. Traficul este încetinit şi din cauza faptului că autorităţile iraniene verifică tot conţinutul informaţiilor.

Proteste filmate cu camere-stilou

Prin dotarea miilor de telespectatori din Teheran cu astfel de stilouri, postul de televiziune american Channel One TV luptă împotriva cenzurii mediatice 

REVOLUŢIA AYATOLAHILOR

Lecţia iraniană: de la Savak la Sharia

“Iranul este Insula păcii şi a calmului”, obişnuia să spună Şahul Mohamed Reza Pahlavi, conducătorul ţării până la răsturnarea regimului monarhic, în februarie 1979. În 1978 însă, când valul revoltelor populare s-a vărsat cu furie peste monarhia cu accente absolutiste a şahului Pahlavi, Iranul era un edificiu de corupţie, occidentalism-kitsch şi represiune.

Istoria mare reţine astăzi doar atât: regalitatea de la Teheran, deşi sprijinită de o poliţie politică teribilă (Savak), este răsturnată, chiar spre uimirea revoluţionarilor, şi înlocuită cu un regim teocratic care mimează o democraţie internă şi promovează nevoia de purificare prin Sharia (legea islamică).

Pe valul revoltei s-a ridicat ayatolahul exilat Khomeini, de altfel o figură legendară în Iran chiar înainte de 1979.
 
Mitul său era legat de aşa-numita „reacţie neagră” din 1963, când clericii islamici s-au ridicat împotriva „Revoluţiei albe” propuse de Şahul Pahlavi. Telegrafic, istoria se scrie aşa: monarhul a susţinut o serie de reforme ce vizau modernizarea Iranului, fără a ţine cont de faptul că acestea loveau sistemul de privilegii ale liderilor religioşi.
Au urmat proteste de stradă, morţi şi o memorie latentă a nedreptăţii. Una ce avea să erupă violent 15 ani mai târziu.

Milioane în stradă

În primele luni ale lui 1978, revoltele nu aveau fervoarea religioasă de mai târziu. Milioane de tineri au ieşit, iniţial, în stradă pentru a cere trei drepturi fundamentale: libertatea cuvântului, a tiparului şi a conştiinţei. Rapid, s-a aprins o altă revendicare – republica – şi a început să circule în manifestul imens al străzii. După reacţia inflamată şi disproporţionată a forţelor de ordine, Şahul s-a transformat în figura cea mai detestată din Iran.

Lucrurile degeneraseră până în punctul în care, în decembrie 1978, monarhul îşi negocia cu opoziţia reformistă condusă de Şapour Bakhtiar şi Mehdi Bazargan dreptul de a rămâne în ţară. Pentru regimul său însă, lucrurile erau total compromise. După ce decembrie 1978 vede în Iran cea mai mare mobilizare revoluţionară din istoria modernă (peste 10% din po pu laţie a ieşit în stradă), Şahul părăseşte ţara în ianuarie şi lasă cale liberă jocurilor politice intense. La în ceputul lui ’79, Iranul e într-o de gringoladă teribilă. Şapour Bakhtiar e prim-ministru, dar promotorii teocraţiei islamice nu-l susţin.

Întors din exil pe 1 februarie 1979, ayatolahul Khomeini, liderul incontestabil al răsturnării monarhi ei, decide im punerea lui Mehdi Bazargan ca premier. Pe 1 aprilie 1979, Iranul devine oficial republică islamică; în decembrie, o nouă Constituţie consfinţeşte victoria cle rului: regim teocratic, plus funcţia de Lider Suprem acordată ayatolahului Khomeini. (Vlad Stoicescu)


MOBILIZARE. Acum trei decenii, 10% din populaţie a ieşit în stradă
Foto: AP