V-a scârbit Tiberiu Lajos? V-a enervat Sorin Corpodean? V-au lăsat cu gura căscată declaraţiile agramat-belicoase ale lui Vasile Turcu şi Cristian Borcea? Şi pe mine, dar lucrurile sunt mult mai grave.
Arhitectura falsului nu se opreşte la două meciuri dintr-o etapă de fotbal, la doi arbitri incorecţi şi la doi conducători care se călăuzesc după principiul „hoţul strigă hoţii”. Există şi alte sporturi cu ierarhii măsluite, rezultate dubioase şi arbitraje fraudulente. Dacă doriţi un exemplu şi nu ştiţi de unde să-l luaţi, vi-l livrez cu mâhnire şi dezgust: partida de volei feminin Rapid - CSM Lugoj, jucată sâmbătă, 7 martie, în Sala Giuleşti. Arbitrajul a fost asigurat de L. Năstase şi F. Dimachi, iar observatorul meciului s-a numit V. Manole. În tribune s-au găsit mai mulţi stewarzi decât spectatori, printre aceştia din urmă numărându-se patru cercopiteci guturali, din gurile cărora au ţâşnit zgomote şi îndemnuri de care n-aş fi putut bănui niciun deţinător al poziţiei bipede.
A fost un meci fără o miză majoră, între două echipe roase de griji şi apăsate de poziţia în clasament. Rapid a câştigat cu 3-2, iar acesta e cel mai puţin important lucru pe care l-am aflat în Sala Giuleşti. Am aflat, în schimb, altceva. Că molima contrafacerii îmbolnăveşte şi sporturile pe care televiziunea nu le răsfaţă, iar spectatorii n-au timp să le guste. Arbitrii Năstase şi Dimachi, vegheaţi binevoitor de observatorul Manole, au greşit de şase-şapte ori pentru Rapid şi au ştiut de fiecare dată să-şi aleagă momentul: la mingi decisive sau în situaţii delicate, când mâna de ajutor pentru gazde devenea vitală. Asta trădează o uşurinţă a mistificării care nu se obţine în două-trei luni, ci are nevoie de un rodaj prelungit şi meticulos. Puşi să împartă dreptatea, Năstase şi Dimachi au deturnat soarta unui meci cu firescul unui pedant care îşi îndepărtează o scamă de pe reverul sacoului.
Prin ce rămâne important un asemenea joc? Nu prin scor, ci prin regia care-l face posibil. Sportul are, la toate nivelurile, o anumită încărcătură pedagogică. Indiferent dacă, ziarist fiind, prezinţi un meci în registru rapsodic sau cu detaşarea celui care a văzut multe, la final, după ce adversarii îşi strâng mâinile, în mintea lor şi a celor care se uită la ei trebuie să rămână şi altceva în afara rezultatului. Or, în Sala Giuleşti, douăzeci de jucătoare (dintre care unele nu împliniseră douăzeci de ani) au descoperit că totul e o farsă. Ele au constatat că împărţirea punctelor şi configurarea ierarhiilor se fac după criterii fără legătură cu logica imediată a competiţiei. Sportul se întoarce astfel împotriva propriei meniri. Mens sana in corpore sano? Nici vorbă. Mintea nu poate fi sănătoasă câtă vreme judecă în funcţie de chilipiruri, com plicităţi, furtişaguri şi minciuni. Cât despre corp, el se poate mândri cu o funcţionare onorabilă şi atât. Rostul real al întrecerii s-a înecat în mocirlă, iar nouă, martorilor neputincioşi, nu ne rămâne decât să observăm că un sport de o graţie desăvârşită a fost închiriat de nişte oameni dispuşi să traficheze orice, inclusiv propriul prestigiu şi propria conştiinţă. Îmi pare rău atât pentru câştigătoarele, cât şi pentru perdantele meciului din Sala Giuleşti. Au crezut ca nişte naive că totul se reducea la cele trei, patru sau cinci seturi. Realitatea le-a râs în nas şi le-a trimis să aprofundeze lecţiile pe care le predau noii colonişti ai sportului românesc. În acelaşi timp, etica se furişează înapoi în cursurile universitare, ca un spectru speriat şi prisoselnic.
Recomandările noastre
