Există oameni seduşi nu doar de ubicuitate, ci şi de propria persoană. Se admiră în oglindă, se răsfaţă cu iluzia propriei omniscienţe şi vorbesc poporului de dimineaţa până seara. Au competenţe universale, nu refuză nicio invitaţie la emisiunile TV şi deţin soluţii pentru toate problemele. Operatorii s-au obişnuit cu ei, amfitrionii se simt tentaţi să le propună schimbul de roluri. Unii dau impresia că dorm în platou şi că viaţa lor e o continuă navetă între sigle şi canale. Însă ceea ce sâcâie nu e prezenţa lor ca atare. În fond, telecomanda îţi permite să-i ignori. Paguba reală pe care o produc aceşti oameni e compromiterea ideii de dezbatere. Invitarea lor asiduă şi transformarea lor în pluton de persecuţie arată că registrul preferat al talkshowului românesc e spoiala. Şueta cu ifose în locul argumentelor şi mode în locul priceperilor.

Unii dintre aceşti invitaţi de profesie sunt solemni, alţii – joviali până la libertinaj. Unii emit banalităţi cu aerul că descoperă piatra filosofală, alţii bat câmpii şi se miră şi ei că nu-i opreşte nimeni. Unii calcă în picioare limba română, alţii pun mâna pe microfon şi nu-i mai dau drumul. În ce priveşte traseul lor mediatic, lucrurile se complică. Mădălin Voicu, de pildă, e un campion al elasticităţii. Apare peste tot şi comentează orice. Pare făcut din aceeaşi plămadă cu Silviu Prigoană, cu care împarte nu doar plăcerea rostirilor decoltate, ci şi tendinţa de-a cuvânta la mai multe emisiuni decât e capabil CNA-ul să monitorizeze. Adrian Păunescu apare într-un singur loc (la Realitatea TV), dar o face cumplit de des, indiferent de temă şi gata, la o adică, să-şi însoţească părerile cu versificări lăcrămos-industriale. În fine, Monica Tatoiu semnează condica la Antena 2, Realitatea TV, Pro TV şi B1 TV, unde nu scandalizează prin exotismul ţinutei, ci prin percuţia gogomăniilor rostite.

E de mirare că o ţară unde atât de puţini oameni au atât de multe remedii nu conduce lumea. E, de asemenea, de mirare că nişte persoane atât de ocupate (politicieni, vicepreşedinţi de partid, manageri etc.) sunt totuşi atât de disponibile pentru emisiunile TV. În fine, e de mirare că publicul încă n-a înţeles că nu te poţi pricepe la toate. Când discuţi cu acelaşi aplomb despre stratul de ozon, butonii lui Medvedev, coccidiozele animalelor mici, seismologie, consilierii lui Obama, volei pe plajă şi haikuuri, înseamnă că eşti fie escroc, fie genial. Vi se pare că vreunul dintre cei pomeniţi (cu Dan Puric sprintând furibund în urmărirea lor) ar fi atins de aripa geniului?