Există oameni care se ivesc pe lume ca să le spună celorlalţi la ce e bună viaţa şi ce poţi să faci din ea.
Un asemenea om s-a postat, cu zece zile în urmă, la o oră de vârf, în staţia de metrou L’Enfant Plaza din Washington şi a început să cânte la vioară. Episodul a făcut deja vâlvă pe cinci continente, dar sensurile lui încă n-au pătruns în creierele noastre. Violonistul a petrecut 45 de minute la metrou, iar pe lângă el au trecut peste 1.000 de oameni. A stat aproape de un perete, cu o şapcă pe cap şi şi-a dresat vioara să plângă, să chiuie, să geamă, să murmure, să implore şi să sugereze pe rând disperare, flirt, iubire sau moarte. Şi-a aşezat la picioare cutia instrumentului şi a cerşit trei sferturi de oră. Ce? A, nu, nu bani, ci cu totul altceva: atenţie, timp şi minţi care încă se pot deschide spre frumos. Căci bărbatul de la L’Enfant Plaza nu avea probleme de întreţinere şi nu era un oarecare. Mai precis, era Joshua Bell, unul dintre cei mai talentaţi şi mai în vogă violonişti ai ultimului deceniu.
Newyorkezul Bell venise la Washington nu doar pentru o serie de concerte, ci şi ca să studieze o vioară din secolul al optsprezecelea, care îi aparţinuse cândva lui Fritz Kreisler. De fapt, lui Bell îi îmbobocise în gând ideea unui turneu Kreisler, în care să cânte doar compoziţii ale lui, la vioara lui. Abordat de „Washington Post“ pentru experimentul de la metrou, artistul a acceptat fiindcă şi pe el îl chinuiau aceleaşi întrebări: ce şanse are frumuseţea în mediul ostil al rutinei, ipocriziei şi ambalajelor falsificatoare? Cât din comportamentul nostru e autentic? Cât mai avem până când prejudecăţile şi stereotipiile vor înlocui definitiv esenţa? În trei sferturi de oră, timp în care a cântat şase piese de rafinament la o vioară care valora trei milioane de dolari, Joshua Bell a primit toate răspunsurile.
Nu-i vorbă, s-a ales şi cu nişte bani. Un dolar de la o doamnă între două vârste, cincizeci de cenţi de la un birocrat care ştia că-l aşteaptă condica, alt dolar de la doi îndrăgostiţi năpădiţi subit de mărinimie. Cei care l-au miluit au avut jena omului sănătos tun, obligat să-i vorbească unui canceros despre speranţă. Nu s-au apropiat prea mult de cerşetor şi aproape că i-au aruncat banii în cutie. Singurii care s-au oprit, permiţându-şi luxul desfătării, au fost trei-patru copii. Dar, ghinion, părinţii i-au împins din urmă, fiindcă nu e sănătos (iar pedagogic, nici atât) să vezi la vârste fragede găligani care gâdilă o scripcă şi li se pare că îşi păcălesc destinul, în loc să contribuie cinstit la bunăstarea şi înflorirea urbei.
Evident, răspunsurile pe care le-a primit Bell au însemnat mai mult decât banii. Da, i s-a spus pe 12 ianuarie, lumea a înlemnit în preconcepţii. Da, gândirea stă sub primejdia anchilozei. Urzeala ticluită de violonist şi de „Washington Post“ netezeşte doar o clipă frunţile, dar imediat după aceea le umple la loc de cute. Grav nu e că oamenii nu l-au identificat pe Joshua Bell şi n-au recunoscut „Ciacona“, de Bach, ci că urechile lor n-au vibrat. Că n-au acceptat frumosul pur decât dacă s-au prezentat în faţa lui cu zestrea vârstei fragede: candoare, minte neotrăvită, prospeţime neatinsă. În asta stau mirarea şi tristeţea, aceasta e morala întâmplării din staţia de metrou. Joshua Bell nu s-a deghizat ca să râdă de oameni. A făcut-o ca să certifice triumful aparenţelor şi să ne spună că nu toate reflexele sunt utile. L-au înţeles şi l-au văzut cu adevărat câţiva copii. Printre altele, fiindcă ne aflam în L’Enfant Plaza.
"Experimentul Bell"
Recomandările noastre
